Cu jurămintele împletite cu blesteme ne întâlnim încă din primii ani de viaţă, când vorbe precum „Să moară mama!”, „Zi să mori tu!” şi altele fac o nefericită însoţire educaţiei. Problema jurământului are însă adâncimi teologice importante, el fiind găsit atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Deşi Hristos ne-a spus să nu ne jurăm nicidecum, în societatea noastră se jură, şi încă pe Biblie.
Nu ne putem închipui viaţa în contemporaneitate fără jurăminte din moment ce admiterea în anumite domenii profesionale nu se poate face fără a jura fidelitate şi o anume deontologie faţă de practicarea acelei profesii. Se fundamentează pe jurământ intrarea în rândul medicilor, dar şi militarii depun jurământul de credinţă faţă de patrie, în timp ce martorii la diverse procese îşi depun mărturiile tot sub jurământ.
Cum poţi să nu juri şi să fii crezut într-o judecată? Dacă nu juri, eşti considerat mincinos din start, iar dacă juri, ştii că ai făcut un păcat, încălcând porunca lui Hristos. „Este curată nebunie să te juri pe Evanghelie, tocmai cea care interzice jurământul”, constată Sfântul Ioan Gură de Aur.
Vi se pare cunoscut, nu-i aşa? Doar se practică şi la noi, ba chiar în văzul tuturor prin intermedierea televiziunii: depunerea jurământului miniştrilor la învestitură şi a preşedintelui ţării, jurământ care se face cu mâna pe Biblie. Problema utilizării jurământului trece de planul strict teologic şi se uneşte, inevitabil, cu cel al libertăţii cetăţenilor, fiind necesar ca aceia care doresc să nu depună jurăminte care să-L implice pe Dumnezeu şi Sfânta Scriptură să poată, la învestitura în funcţie sau în tribunale, să depună aşa-numitul jurământ civil care invocă onoarea şi conştiinţa celui care se jură.
Măcar atât, dacă de jurământul în sine nu pot fi absolviţi.
Nevoia de jurământ Din cele mai vechi timpuri, oamenii au simţit nevoia de a controla veridicitatea spuselor celorlalţi şi metoda găsită este una care face apel la instanţele superioare, deasupra tuturor fiind Divinitatea.
Astfel, teologul grec Georgios Mantzaridis arată în cartea „Morala creştină” (vol. II, Editura Bizantină) că jurământul este strict legat de credinţă, pentru că omul care apelează la el „jură că se supune judecăţii lui Dumnezeu şi că este gata să primească orice fel de pedeapsă în caz de neadevăr sau nesinceritate a cuvintelor lui”. Acelaşi teolog arată: „Jurământul constituie un fenomen ancestral al vieţii şi presupune credinţa în judecata lui Dumnezeu, considerând deci că Dumnezeu sau o putere superioară intervine în lucrurile lumii şi ale oamenilor spre a restaura adevărul şi dreptatea şi spre a fi pedepsite minciuna şi nedreptatea”.
Jurământul mincinos şi sperjurul Jurământul este de două feluri: unul care se referă la trecut, întăreşte un adevăr despre lucrurile care s-au petrecut, iar celălalt este în legătură cu viitorul, de întărire a unei promisiuni, a unor acţiuni care urmează să se desfăşoare. Încălcarea primului fel de jurământ se numeşte „jurământ mincinos”, iar încălcarea celui de-al doilea, „sperjur”.
În Vechiul Testament jurământul nu este în mod expres interzis, ci este mai degrabă limitat la chestiunile serioase într-un mod indirect, prin porunca: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!” Dar se interzicea în mod special israelitului jurământul mincinos şi mărturia mincinoasă: „Nu vei mărturisi mincinos împotriva aproapelui tău mărturie mincinoasă” (Ieşirea 20,16); „Nu vă veţi jura strâmb pe Numele Meu şi nu veţi pângări numele cel sfânt al Dumnezeului vostru” (Levitic, 19, 12). Tot în Vechiul Testament găsim referire la faptul că şi Dumnezeu s-a jurat înaintea oamenilor, şi ne aducem aminte de episoadele cu Avraam şi cu David.
Făgăduinţele lui Dumnezeu Jurământul lui Dumnezeu însoţeşte făgăduinţele şi promisiunile Lui, subliniază, pe de o parte, caracterul irevocabil al hotărârilor Sale şi, pe de altă parte, însemnătatea conţinutului lor. Teologul Mantzaridis ne atenţionează că Dumnezeu se jură pe Sine, neexistând ceva superior Lui, iar omul se jură pe Cineva mai presus decât el. Deci, la nivelul Vechiului Testament putem concluziona că jurământul nu era în mod special interzis, cum a fost mai târziu, în Noul Testament. Hristos a interzis în mod expres jurământul, spunând: „Eu vă spun vouă să nu vă juraţi nicidecum.”
Această poruncă mai este dublată şi de un îndemn la sinceritate, îndemn care, dacă este urmat, face inutil orice jurământ, spunând ca pe buzele oamenilor da-ul să fie da şi nu-ul nu. Aflăm unele jurăminte însă şi în Noul Testament. Dar în cazul lui Hristos se poate vorbi de „o acceptare a invitaţiei de a mărturisi sub jurământ”, când arhiereul îl întreabă dacă El este Fiul lui Dumnezeu şi Iisus răspunde „Tu ai zis”. De asemenea, la Sfântul Apostol Pavel găsim jurăminte clare, atunci când îl invocă pe Dumnezeu ca martor al cuvintelor lui, în anumite epistole. Aceste jurăminte sunt însă de cu totul alt ordine decât cele obişnuite, ele având ca obiect tocmai „adevăruri referitoare la Dumnezeu Însuşi”.
„Jurămintele Noului Testament nu au în vedere chestiuni omeneşti, ci adevăruri referitoare la Dumnezeu Însuşi. Mântuitorul Hristos, răspunzând cerinţei arhiereului de a confirma dacă este Fiul lui Dumnezeu, nu încredinţează aici despre un adevăr oarecare, ci despre adevărul dumnezeirii Lui. Numele Dumnezeului Celui veşnic nu este folosit spre a pecetlui vreun adevăr convenţional, ci adevărul lui Dumnezeu. Aproximativ acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul jurămintelor Apostolului Pavel. Apostolul lui Dumnezeu şi-L ia ca martor pe Dumnezeu spre a întări adevărul şi autenticitatea propovăduirii şi, în general, al apostolatului său în lume”, mai spune Mantzaridis. Oricum, problema jurământului este una delicată, deoarece simpla posibilitate de a jura altfel, pe conştiinţă ori altceva în afară de lucrurile sfinte, poate fi considerat un jurământ mai moale, dar tot un jurământ. Atât timp cât există cuvântul „jur” în ritual, ce se poate numi?
Interzis o dată pentru totdeauna Părinţii Bisericii au propovăduit cu toţii interzicerea absolută a jurământului. Sfântul Vasile cel Mare a spus că „jurământul a fost interzis o dată pentru totdeauna”, cu referire la canonul 29, iar Sfântul Grigorie Teologul, atunci când a fost întrebat cum va putea cineva să îi convingă pe ceilalţi de adevărul spuselor sale, răspunde clar: „Prin cuvântul şi purtarea care va încredinţa cuvântul lui”. Adică tot ceea ce este da să fie da şi ce este nu să fie nu. Despre utilitatea jurământului o arată foarte frumos Sfântul Ioan Gură de Aur: „De crezi că omul este iubitor de adevăr, nu-l sili să se jure; şi iarăşi, de ştii că minte, nu-l sili să jure strâmb”.
sursa: ziarullumina.ro
