Mania dansului, cunoscută şi sub numele de ciuma dansului sau choreomania, a fost un fenomen bizar care a avut loc în principal în Europa continentală între secolele XIV şi XVII. Grupuri de oameni începeau să danseze haotic, incontrolabil, până când se prăbuşeau de epuizare.
Afectând mii de oameni pe o durată de mai multe secole, mania dansului nu a fost un eveniment izolat, fiind bine documentată în rapoartele vremii. Fenomenul a fost totuşi puţin înţeles, iar cauzele şi remediile s-au bazat în mare parte pe presupuneri. Nu există un consens între oamenii de ştiinţă din zilele noastre cu privire la cauza maniei dansului.
Cele mai multe teorii propuse variază de la culte religioase, care ar fi fost în spatele procesiunilor, până la teorii potrivit cărora oamenii au dansat pentru a se elibera de stres şi a nu se mai gândi la sărăcia din acea perioadă. Este, totuşi, considerată o boală psihogenă în masă, în care apariţia de simptome fizice similare, fără o cauză fizică cunoscută, afectează un grup mare de oameni.
Analele vorbesc de oameni care nu s-au mai putut opri din dans zile în şir, unii dintre ei pierzându-şi viaţa. Mulţi acuzau o dorinţă incontrolabilă şi spontană de a dansa, care punea stăpânire pe corpul lor.
În 1374, zeci de sate de-a lungul Rinului au fost lovite de ciuma dansului. Cu sutele, sătenii au ieşit în stradă sărind şi ţopăind pe o muzică pe care nimeni altcineva nu o putea auzi. Abia dacă mâncau sau dormeau şi uneori dansau zile în şir până când picioarele lor însângerate nu mai puteau să-i ţină. „Ciuma” a măturat ţara şi, aproape la fel de brusc cum a venit, a şi dispărut.
Asta până în iulie 1518, când Strasbourgul a fost lovit din nou de misterioasa plagă. O femeie numită Troffea a început să danseze pe stradă incontrolabil. În mai puţin de o săptămână i s-au alăturat alte 34 de persoane, iar la sfârşitul lunii, mulţimea a crescut la 400. Zeci de persoane au murit, după ce au dansat până au făcut atac de cord sau accidente vasculare cerebrale. Alţii au murit de epuizare. La fel ca înainte, fenomenul a dispărut dintr-o dată.
Documente istorice, inclusiv „note ale medicilor, cronici locale şi regionale şi chiar note emise de consiliul oraşului Strasbourg” au atestat clar faptul că victimele au dansat. Nu se ştie care anume a fost cauza fenomenului.
În timp ce maladia dansului se răspândea, nobilii regiunii au cerut sfatul medicilor locali. Deşi nu există nicio explicaţie pentru fenomen, medicii vremii au exclus cauzele astrologice şi supranaturale, spunând că ciuma era o „boală naturală” cauzată de „sângele înfierbântat”. Leacul pe care l-au găsit? Să continue dansul. Au amenajat o scenă pentru „bolnavi” într-o piaţă de cereale şi au fost aduşi muzicieni. Credeau că dansatorii se vor linişti numai dacă vor continua dansul, zi şi noapte. Însă efectul a fost exact invers, unii dintre ei pierzându-şi viaţa.
Asupra unui singur lucru au căzut de acord scriitori contemporani şi moderni: cei care au dansat au făcut-o involuntar. Deci, ce ar fi putut să-i îndemne să danseze împotriva voinţei lor?
Se ştie că victimele epidemiei de dans s-au confruntat cu stări modificate de conştiinţă. Acest lucru este indicat de nivelul lor extraordinar de rezistenţă. Se crede că, deoarece erau într-o stare de transă, erau foarte puţin conştienţi de epuizarea fizică şi de durerile de picioare.
Pentru un timp, teoria predominantă a fost că manifestarea era un episod psihotic în masă, provocat de consumul de pâine afectată de „corn de secară”, un mucegai care creşte pe tulpinile de secară umedă. Când este consumat, poate provoca convulsii, tremurături şi delir.
Dar John Waller, un profesor de istorie de la Universitatea de Stat din Michigan, nu este de acord: conform tuturor relatărilor contemporane privind epidemiile de dans, victimele dansau, nu aveau convulsii. O altă teorie vehiculată a fost aceea că victimele făceau parte dintr-un cult şi dansau în stare de transă, însă Waller a precizat că nu există nimic care să sugereze că oamenii voiau să danseze.
Waller sugerează o altă teorie şi anume că aceste manifestări erau cauzate de boli psihogene în masă, provocate de teamă şi depresie. Ambele manii expuse anterior au fost precedate de perioade de foamete devastatoare, recolte deficitare, inundaţii dramatice şi tot felul de alte catastrofe. Anxietatea, frica, depresia ar fi putut duce la acest tip de stare de transă involuntară.
Strasbourg nu a fost ultima scenă a unei asemenea epidemii de dans. Se pare că în 1840 în Madagascar, oamenii au dansat ca şi cum ar fi posedaţi, însă această epidemie pare să fi fost înrădăcinată în obiceiuri.
sursa: epochtimes-romania.com
