Sunt părinţi care îşi tratează copiii ca pe nişte adulţi în miniatură, ca de la egal la egal. Ei simt nevoia să negocieze, să se justifice în faţa copilului pentru decizia luată. Este ca şi cum şi-ar refuza dreptul la control. Şansele de a se face ascultat de către copil sunt minime.
Cum devine copilul „îndărătnic”
Nevoile copilului nu sunt aceleaşi cu ale adultului. Ca adulţi, vi se pare corect să aveţi dreptul de a contesta o decizie, dar greşiti dându-i copilului dreptul la a contesta alegerea dumneavoastră. O situaţie obişnuită în care părintele nu deţine controlul este bine cunoscută: copilul nu merge la culcare pentru că vrea să se uite în continuare la desene animate (deşi stă de două ore în faţa televizorului). „Gata! De ajuns cu televizorul! Mergi să dormi! E târziu!” Copilul parcă nici nu aude şi continuă să stea în faţa televizorului. E un moment în care e nevoie ca părintele să se facă ascultat. Ar fi o greşeală ca părintele să nu insiste şi să amâne confruntarea pentru mai târziu. Să presupunem că se întâmplă asta.
După alte 20 minute, se aude din nou vocea părintelui, ce se simte dator să-i reamintească „neascultătorului” că e târziu: „Hai odată! A trecut de ora 21! Mergi să dormi! De ajuns pentru astăzi.”, dar nu „îndrăzneşte” să închidă televizorul, pentru că…, nu-i aşa? „Trebuie să fii într-adevăr rău la suflet dacă îţi mâhneşti copilul, refuzându-i plăcerea de a se uita la desene animate”. E o situaţie nesemnificativă, veţi spune. Dar, repetându-se astfel de situaţii, în care părintele e dispus să cedeze, să tergiverseze, să amâne, copilul devine treptat, fără să vă daţi seama, „îndărătnic” şi vă epuizaţi nervos într-o luptă ce pare fără sfârşit. Riscaţi să vă prindeţi de bună voie în capcana indulgenţei. Lăsându-vă pradă tentaţiei de a abandona situaţiile în care e cazul să fiţi ferm, sfârşiti prin a vă insecuriza şi mai mult copilul.
Să învăţăm să fim categorici
Se ivesc atâtea noi momente de confruntare… Părintele pierde punct cu punct o serie de confruntări. Copilul simte ezitarea părintelui şi continuă să se confrunte cu acesta. Dacă părintele ar fi ferm, cel mic nu ar mai insista să intre în acest „joc” enervant. Sunt momente în care e nevoie să-l tratezi de pe o poziţie de autoritate. Te întrebi de ce copilul este atât de răsfăţat încât nu îţi mai recunoaşte această autoritate sau te ignoră? Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este chiar dificultatea părintelui de a fi ferm.
O mămică se plânge: „Îmi este din ce în ce mai greu să mă înţeleg cu Gabi, fetiţa mea. Îmi e ciudă pentru că mă atrage într-un joc de contraziceri absurde, lipsite de sens. Ieri, după ce ne-am uitat împreună la desene animate şi i-am citit o poveste, i-am spus ca e timpul să gătesc. A început să plângă şi să ţipe că vrea să mergem să ne plimbăm pe afară. Aveam destulă treabă şi m-am simţit „forţată” să-i fac pe plac, împotriva voinţei mele.” Mamei îi e teamă să fie categorică şi ezită. Copilul îi simte nesiguranţa şi merge mai departe.
Este genul de discuţie interminabilă, în care copilul nu este învăţat să ia decizii sau să coopereze. Dacă mama ar fi fost fermă şi nu ar fi ezitat, fetiţa ar fi renunţat la confruntare. Mai devreme sau mai târziu, mama va fi nevoită însă să înveţe să fie categorică, pentru a prelua controlul în relaţia cu copilul şi a evita astfel multe frustrări şi neplăceri.
Şi în educaţia copilului, „tonul face muzica”
Puteţi fi un părinte ferm fără a vă chinui prea mult, dacă vă este clar ceea ce este interzis şi ceea ce este negociabil în relaţia cu copilul. Asta înseamnă că atunci când este necesar, ştiţi să interveniţi prompt şi să fiţi inabordabil. Ştiţi să fiţi dur, dar şi tandru, tolerant din când în când faţă de nesupunerea şi răzvrătirea micuţului, dar şi intransigent. Un fel de „mâini de fier în mănuşi de catifea”. Puteţi fi ferm, şi categoric, fără să vă enervaţi, fără să ezitaţi, ci cu… calm şi bună dispoziţie.
Tonul pe care este enunţat refuzul poate schimba cursul a ceea ce va urma. Un ton iritat trezeşte resentimentele copilului (duşmănia, ura) şi el poate răspunde cu o altă provocare. „Încetează! Nu o să-ţi mai cumpăr o altă jucărie! Nu pentru asta am venit! Ai atâtea jucării acasă… Nu ai destule? Gata!” Părintele simte că este forţat să cedeze şi acest lucru îl irită.
Un ton ezitant (oscilant) ascunde un sentiment de vinovăţie al părintelui, care gândeşte în sinea lui: „E un copil… Ce să-i faci? Măcar acum să se bucure. Seamănă cu mine. Eram la fel când eram de vârsta lui. Nu ştiu dacă sunt un părinte prea grozav”, iar copilul continuă să se lamenteze şi să insiste, pentru că acum simte că are un ascendent asupra părintelui său.
Un ton ferm, categoric ar trebui să transmită calm, siguranţă şi bună dispoziţie. Cel mic va simţi că jocul „cu focul” s-a terminat, că părintele este cel care deţine controlul şi că e inutil să mai insiste.
O atitudine care duce la inhibarea copilului
La aceste situaţii se adaugă altele şi altele. Dacă părintele amână, se eschivează de la o intervenţie promptă, clară şi categorică, copilul va deveni tot mai „răsfăţat”, mai puţin dispus a se supune autorităţii şi a accepta controlul adultului, epuizându-şi şi exasperându-şi părintele. Teama ascunsă a părintelui este că, dacă este categoric, poate pierde dragostea copilului. Când copilul spune părintelui său într-un moment de răzvrătire: „Nu te mai iubesc, răule ce eşti!”, părintele e tentat să renunţe la a fi ferm, simţindu-se vinovat pentru faptul că el este cauza nefericirii copilului. E firesc să apară şi astfel de momente. Şi adulţilor le displace să întâmpine un refuz! Treptat, treptat copilul răsfăţat se va obişnui să accepte refuzul.
Disciplinarea conduitelor „micului tiran”, impunerea respectării unor reguli şi principii educative a devenit o problemă pentru dumneavoastră, ca părinţi? Există un remediu: fermitatea.
În loc de încheiere vă recomand să nu faceţi greşeala tipică – să-l ameninţaţi că îl veţi pedepsi corporal. De exemplu, „Încetează să mai ţipi şi să protestezi. Nu auzi? Fii atent! Dacă mai ţipi, te urechez! Ai auzit? Termină odată! (Dar copilul continuă, urmărind manifestările părintelui, care nu face ceea ce spune!). Ei, să vezi ce bătaie îţi dau eu ţie, dacă mai ţipi!” Aceasta duce la tensionarea relaţiei dumnevoastră cu copilul şi la inhibarea copilului.
sursa: http://www.doxologia.ro
