Fauna fără egal care a existat pe teritoriul țării noastre. Vietățile preistorice menționate în tradiţiile populare româneşti

sursa foto: sainvatamdesprelei.blogspot.ro

Înaintea vremurilor istorice, înaintea apariţiei marelui Imperiu Pelasg cu centrul la Dunărea de Jos , inaintea dacilor, a vlahilor şi românilor, despre care există mărturii scrise, în Dacia a existat un lung şir de evenimente, oarecum anonime, cunoscute în ştiinţa istorică sub numele de preistorie.

Sunt timpuri obscure în care se desăvârşeşte aspectul actual al scoaţei terestre, al florei şi al faunei, marcat de apariţia primelor hominide cu activitate productivă intenţionată (ace din os, răzuitoare şi arme din silex nefasonate etc) şi limbaj onomatopeic. Printre puţinele tradiţii care păstrează amintirea acestor timpuri este tradiţia poporului român. În cele ce urmează vom încerca să trecem in revistă câteva dintre acestea şi să le intărim veridicitatea cu probe ştiinţifice şi mărturii istorice scrise.

 Tradiţii preistorice animaliere in cultura populară românească

 Leul de cavernă

 Tradiţiile româneşti au păstrat amintirea unui leu feroce ce trăia pe pământurile vechii Dacii înainte de timpurile istorice. În colindele româneşti aflăm despre un „leu de câine rău”. „Că-n mijlocul codrului/ Este-un leu de câne rău/ De mi-a ajuta Dumnezău/ Duce-m-oi, aduce-l-oi”. Prin urmare, există un erou care se luptă cu leul şi-l invinge şi cum folclorul românesc este un corpus de credinţe care se explică pe sine insuşi aflăm şi despre cel ce se duce şi aduce leul. Este vorba despre un tânar care se luptă cu leul şi-l învinge cum apare în următoarea colindă: „Luă Miler (=Ler Miler) se ducea/ Minuni mari că el făcea/ După munte-a oilor/ El cu leul să-ntâlnea/ Şi la luptă să prindea/ Da Miler din grai grăia:/ O, voi slugi, dragi, încredzuţi/ Aduceţi voi lancea mea/ De lungă de npuă coţi/ Şi de lată câtă poţi,/ Şi slugii că i-o-aducea/ Şi-n leu că o împroptea”. Imaginea este identică cu cea a a lui Hercule ucigând Leul din Nemeea din mitologia greacă.

Numai colindele ci şi descântecele româneşti păstrează imaginea leului preistoric: „Şi când o fost/ La mijloc de cale/ De cărare/ Tâlnitu-l-o/ Opritu-l-o/ Lupul cu lupoaica/ Ursu cu ursoaica/ Leu cu leoaica/ Samca cu sămcoaica/ Samca-n braţă prinsu-l-o/ De pământ izbitu-l-o/ Carnea morsocatu-i-o/ Sângele bautu-i-o”.(Samca este numele preistoric al leopardului- n.n). Aceleaşi cântece româneşti ne păstrează amintirea leului de cavernă în ţinuturile de pe lângă Nistru şi cu seosebire în sudul Basarabiei cum arată balada „Român Gruie Grozăvanul”. „Sus pe câmpul Nistrului/ La poalele cerului/ La coada Ialpeului/ Unde fat’ zmeoaicele/ Şi s-adun zârnoaicele/ Şi s-adap leoicele…)

 Bourul primitiv/ Bos primigenius

Acest animal al preistoriei avea o talie gigantică de aproximativ două ori mai mare decât unui bou domestic şi a trăit în părţile noastre până în timpurile istorice.Bourul primitiv ne apare pe picturile vaselor descoperite la Vaphio, lângă Sparta şi în picturile murale din Tirint în timpul când pelasgii dominau Peloponesul.

Ca moştenitoare directă a culturii şi civilizaţiei pelasge, cultura populară românească a păstrat amintirea acestui animal preistoric numindu-l „bour sur”. „Împungu-se,Doamne-npung/ Împungu-se doi boi suri / Pân cununa soarelui” sau „Vine marea cât de mare/ Da de mare margini n-are/… Da de tot cine-o adună?/ O adună-un bour sur/ Cu coarnele de aur/ Da-n coarne ce legănează?/ Legănează-un legănuţ/ Legănuţ de păltinuţ”.În lumina menţiunii folclorice româneşti acest bour era imens iar cornele şi anvergura lor erau pe măsură. Mărturia cuprinsă în folclorul românesc coincide cu mărturiile aflate în literatura antică. Bunăoară, Herodot ne spune. „Coarnele acestor boi sunt de o mărime uriaşă fiind importate in Grecia ca articole de comerţ”(I.VII.126) iar Suidas afirmă că „ Joe mai are şi denumirea de Cassius şi dânsului îi dedică Traian nişte cupe de argint şi un corn de bou de o mărime extraordinară, poleit cu aur, drept dar al primelor sale victorii asupra geţilor” ; mărturisire confirmată de Diodor din Sicilia -”Urii sunt o specie de boi sălbatici din Germaniaavând nişte coarne enorme şi care se intrebuinţează spre a se face din ele pahare de baut pentru mesele regale capacitatea lor internă fiind foarte mare. Pe de altă parte, geţii întrebuinţau în timpurile istorice, coarnele de bou ca pahare de baut vin” (XXX.12). Or Germania mare era vecină cu Dacia după cum mărturiseşte Caesar in „De bello gallico” – pădurea Hercinică întinzându-se până la hotarele dacilor şi anarţilor. De aici tragem concluzia că în epoca romană extensiunea urilor sau a bourilor sălbatici acoperea nu numai teritoriul Germaniei ci şi Dacia.

 Cerbul tarand (Cervus megaceros)

Această specie de animale preistorice a existat în părţile Daciei şi a supravieţuit pnă în secolul XII în Irlanda. Cornele arcuite şi falnice erau enorme şi-i dădeau un aspect impozant. Colindele româneşti păstrează şi amintirea acestui cerb falnic denumit„cerbul sur”, „Cerbul runcului/Fiara câmpului/ Şi-a pământului”. O colindă din Transilvania ni-l descrie astfel: „Ler oi Leo/ Cerbul codrului/…Cerbu mi se îngânfa/Cerbu mi se lăuda/Că el şi întrece/ Cu coarnile lui/ Fala bradului/ Şi cu fuga lui zboru şoimului/ Şi cu mersu lui/ Fuga calului”. De aceea vânătorii se roagă lui Dumnezau să dea ploaie ca cerbul să se înnămolească şi sa-l poată prinde ca în colinda următoare: „Doamne minunate!/ Da un nor de ploaie/Cerbu să să moaie/ Şi io să-l vânez/ El cum să ruga/ Ploaie că dădea/ Pământu să-nmoia/ Cerb să-nămolea/ Şi-atunci mi-l vâna/ Şi-acasă-l ducea/ Şi-n coarne că-i pusă/ leagăn de mătasă”. Acest mod de vânătoare pare a fi confirmat de descoperirile arheoşogice din depozitele lutoase de pe malul Tisei şi din Irlanda – Corrough – unde scheletele de cerbi aveau gâtul întins şi coarnele date pe spate ca şi cum cerbul s-ar fi înnămolit şi încerca cu disperare să scape.

Epitetul sur p e care acest cerb îl poartă în tradiţia românească este întrebuinţat numai pentru animalele gigantice şi năzdrăvane.Acest epitet este un arhaism românesc şi este sinonim cu celticul urus care în forma sa incipientă era „(s)urus.

Dinosauri pitici în Transilvania!

Aceşti dinosaurieni cunoscuţi pentru dimensiunile lor reduse – de unde şi denumirea de dinosauri pitici – au trăit pe actulele meleaguri ale Hunedoarei , mai exact în Deperesiunea Haţeg, la poalele Munţilor Retezat şi aparţin perioadei geologice Mastrichtiene.

Atunci Ţara Haţegului se presupune că ar fi fost o insulă unde, dinosaurii ierbivori şi de dimensiuni mici au evoluat separat de confraţii lor uriaşi de pe continent. Aici s-au descorit fosile unicat : crocodili pitici, Dinozaurul Viclean posesorului celui mai mare creier din încrengătura dinosaurilor), etc. Cele mai mari depozite fosiliere din Haţeg se află în localităţile Sânpetru şi Ţuştea.

 „Dispăruţii” – rasa humanoidă a satirilor

 La poporul român există şi azi tradiţii legate de o rasă humanoidă păroasă şi colţată. În descântecele româneşti ce conţin elemente preţioase pentru timpurile ante istorice se ace referire la o rasă umană , dispărută în epocile următoare , sălbatică, de statură mare păros şi duşman înnăscut al lui Homo Sapiens. „ O vinit omu mare/De la pădurea mare,/ Om păros/ Şi spărios/ Cu mânile păroasă/Cu picioarele păroasă,/ Cu ochi înholbaţi/Cu dinţi mari, colţaţi, / Cu obrazu mare/ Cu cotătura ( =privirea -n.n) înfricoşătoare/ Şi-o vinit asupra nopţii…Şi-o vinit prin nevoie/Pe N. Să-l spăimânte/Zilele să-i scurte/Viaţa să îi ciunte”

Această rasă umană mai poartă în tradiţia românescă şi epitetul de „moş”: „Iese moşu dintr-o casă/Cu mânuri păroasă/Cu picioare păroasă/ Cu unghii păroasă/Cu dejte păroasă”. Ceea ce este interesant este faptul că ritualul aferent acestor descântece are un inventar confecţionat din piatră o probă în plus că acest „om”aparţinea vremurilor de dinaintea descoperii metalelor.

Aceste credinţe ale românilor sunt certificate şi de literatura anticilor. Bunăoară , literatura greco-romană face referire la o rasă umanoidă cunoscută lor sub numele de Satiri. Hesiod face amintire despre o rasă umană făcătoare de rele ce purta numele de Satiri aflată în incapacitatea de a învăţa vreo lucrare omenească.Figura lor era umanoidă dar sălbatică şi dură, părul lăţos,ţepos, nas mare şi cârn, urechile în partea de deasupra, ascuţite. La gât avea un soi de noduri iar în partea de jos aspinării avea un smoc de peri lungi. Aceşti Satiri locuiau prin păduri şi munţişi apar ca iubitori pasionaţi de femei. Uneori erau denumiţi cu epitetul Seilnous ce din punct de vedere etimologic e tot una cu Silvanus şi cu românescul sâlhă/pădure.

Paleontologia, geologia şi arheologia preistorică au stabilit cu destulă siguranţă existenţa, încă din primele timpuri ale erei cuaternare, a omului în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ştim datorită acestor ştiinţe surori că omul acelor timpuri nu cunoştea încă metalele şi nu avea alte instrumente decât cele cioplite în piatră, la inceput nefasonate, sau în os; că acest om primitiv a trăit şi a asistat la fenomenele geologice şi climatice desfăşurate pe toată întinderea epocii cuaternare. Faptul este certificat de descoperirea de către profesorul Dardu Nicolaescu Plopşor, în punctul Valea lui Greunceanu a resturilor osteologice ale omului preistoric având o vechime de aproximativ 2.000.000 de ani. În acest loc, după „părerea unor specialişti, modul de spargere al oaselor în punctulGreunceanu ar indica o activitate intenţionată a unor hominide care,în lipsa pietrei,au folosit osul ca unelte”

sursa: quadratus.wordpress.com

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *