Invadarea României era programată pentru ziua de 22 noiembrie 1968. Arhivele româneşti şi ale NATO vorbesc. Cele ruseşti încă tac

Se împlinește o jumătate de veac de la momentul în care, în noaptea de 20 spre 21 august 1968, se producea un fapt care a zguduit întreaga Europă, dacă nu cumva şi lumea ­ Cehoslovacia invadată de trupele Pactului de la Varşovia, în frunte cu Uniunea Sovietică.

Un alt episod al istoriei, la fel de amplu, are loc în Bucureşti. Conducătorul statului, Nicolae Ceauşescu, rosteşte un discurs considerat, pe de-­o parte, vârful carierei sale politice, iar pe de altă parte un act de curaj prin care România deschidea o fisură în angrenajul blocului comunist din Europa de Est. Motiv pentru care liderul de la Bucureşti va fi apreciat, în anii următori, de Occident.

Arhivele româneşti şi ale NATO vorbesc. Cele ruseşti încă tac

A rămas până azi o controversă a istoriei, legată de acelaşi an 1968, anume că ţara noastră s­a aflat în pericol de­ a fi invadată. Nu e român, dintre cei care au trăit acele vremuri, care să nu­şi amintească de zilele când la tot pasul se vorbea de război, şi mai ales că vin ruşii peste noi. Am fi avut oare soarta Cehoslovaciei? Ceea ce se ştie cu precizie este că Pactul de Varşovia a concentrat în jurul României, în toamna lui ’68, zeci de divizii din toate categoriile de arme. Puteam fi atacaţi din aer, de pe uscat şi dinspre Marea Neagră. Trupe ostile erau şi la vest, şi la sud, dar mai ales în nord şi est. Arhivele arată că invadarea României era programată pentru ziua de 22 noiembrie 1968.

Deşi părea să fie pregătită de război împotriva României, Uniunea Sovietică n­-a apăsat totuşi pe trăgaci. Dacă documentele militare ale României şi NATO s­au deschis deja, cu privire la acel moment, în schimb, arată istoricii români, seifurile ruseşti cu datele anului 1968 rămân în continuare sub lacăt. Poate că tocmai la Moscova există răspunsul la întrebarea ­ de ce nu ne­a atacat URSS în 1968? Teama ruşilor faţă de reacţia Occidentului nu pare un răspuns plauzibil, aşa cum se vede în prăfuitele dosare care au fost de curând scoase la lumină.

Ţara noastră exclusă de ruşi de la operaţiunile contra Cehoslovaciei

De multe ori s­a spus la noi, mai degrabă ca o legendă răspândită în rândul publicului, că România a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei, în 1968. Lucrurile au stat atunci în cu totul alt mod, arată profesorul universitar Petre Otu, doctor în Istorie, preşedintele Comisiei Române de Istorie Militară, director adjunct al Institutului de Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară. „România a fost exclusă de la toate pregătirile pentru invadarea Cehoslovaciei”, subliniază expertul.

Relaţii tot mai reci între Bucureşti şi Moscova

Motivul acestei situaţii este legat de faptul că Bucureştiul şi Moscova nu mai erau pe aceeaşi lungime de undă. Relaţiile între cele două capitale se răciseră încă de pe vremea lui Gheorghiu-­Dej. Cel mai bun exemplu este al aşa­numitului plan Valev, apărut în 1964, prin care s­ar fi dat fiecărei ţări comuniste o anumită atribuţie, în plan economic. România se opune categoric destinului care i se pregătise, acela de a se ocupa doar de agricultură. Planul nu va mai fi pus în aplicare. Bucureştiul are, şi din punct de vedere militar, o altă viziune, faţă de voinţa Moscovei, în ceea ce priveşte reorganizarea Pactului de la Varşovia. Noi solicitam, de pildă, principiul rotaţiei în cadrul alianţei, astfel încât statele membre să aibă dreptul, pe rând, la comanda Pactului.

Rebelul din blocul estic

România se implică tot mai puţin, şi pe plan politic, în relaţiile cu aliaţii din est, după 1965. Delegaţia noastră se retrage, în februarie 1968, de la reuniunea pregătitoare a Conferinţei Comuniste Internaţionale, după ce, în 1967, boicotasem Conferinţa Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti de la Karlovy Vary. Ca să nu mai spunem că Bucureştiul nu semnează, în martie 1968, un tratat de cooperare între ţările socialiste, la Sofia. Românii nu sunt invitaţi la reuniunile statelor socialiste care au loc în primăvara şi vara lui 1968, la Dresda, Varşovia şi Bratislava.

Mica Antantă.

A încercat România să iasă din Pactul de la Varşovia? Moscova este iritată de încercarea lui Ceauşescu de­a se apropia foarte mult de Cehoslovacia şi Iugoslavia, încât Leonid Breşnev, liderul sovietic de la acea vreme, vorbeşte despre „cârdăşia dunăreană”. Deşi pe acest plan nu e încă nimic sigur, se pare că Ceauşescu ar fi încercat refacerea „Micii Antante”, organizaţie care existase, în perioada 1921-­1938, între România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. Trebuie subliniat totuşi că nu există, cel puţin până în prezent, documente care să ateste că Ceauşescu ar fi avut intenţia să scoată România din Pactul de la Varşovia.

Vizita lui Ceauşescu la Praga, cu câteva zile înainte de ocuparea Cehoslovaciei

Este cunoscut, în schimb, că liderul de la Bucureşti face o vizită în Cehoslovacia, între 15­17 august 1968, la câteva zile după ce la Praga se aflase Iosip Broz Tito, conducătorul Iugoslaviei. Se mai ştie şi că Cehoslovacia n­a vrut să se apropie de România, cel puţin până în iulie 1968, Bucureştiul fiind considerat un rebel în cadrul alianţei roşii. Relaţiile se schimbă după aceea, astfel că România şi Cehoslovacia reînnoiesc, cu ocazia vizitei lui Ceauşescu la Praga, Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală.

Scurgere de informaţii către România din partea unui ofiţer polonez

România este totuşi informată despre intenţiile Pactului de la Varşovia faţă de Cehoslovacia. Nu vorbim însă de canalele oficiale de comunicare. Un ofiţer polonez trimite informaţia autorităţilor de la Bucureşti. El dorea în acest fel să­-şi exprime recunoştinţa faţă de ţara noastră. Se ştie că în timpul celui de­al Doilea Război Mondial, când Polonia trece prin cumplite momente ale istoriei sale, peste 100.000 de familii din acea ţară s­au refugiat în România. Şi familia acestui ofiţer îşi găsise liniştea pe teritoriul nostru. Aşa se explică gestul polonezului. Atunci când se află în vizită la Praga, Ceauşescu spune liderului Cehoslovac, Alexander Dubcek, ce se pregăteşte împotriva ţării sale. Se pare că reacţia gazdei a fost de neîncredere. Conform mărturiilor, la întoarcerea în Bucureşti, Ceauşescu ar fi exclamat la adresa lui Dubcek ­ „nu înţelege ce i se întâmplă!”.

Ţara noastră nu-­şi mobilizează armata.

A existat cu adevărat pericolul invaziei? Un element foarte important pe care istoricul Petre Otu îl scoate în evidenţă este că România nu ia măsuri pentru mobilizarea Armatei în toamna anului 1968. Singura mişcare pe care o facem atunci, din punct de vedere strategic, este să concentrăm trei divizii în partea de est a ţării. Armata română fusese organizată, încă din anii ’50, după necesităţile Pactului de la Varşovia. Militarii noştri erau masaţi pe trei direcţii, două în sudul ţării şi una în sud­est. Rolul nostru era să contracarăm atacuri venite din flancul sudic al NATO, dinspre Italia, Grecia sau Turcia, în caz de război cu Occidentul.

Securitatea lăsată fără armamentul de înaltă precizie

Pare mai degrabă o legendă faptul că Securitatea ar fi continuat lupta în munţi, după eventuala ocupare a României. Nu poţi explica altfel ceea ce spune azi un fost ofiţer din Comandamentul de Tehnică Operativă şi Transmisiuni din cadrul Departamentului Securităţii Statului ­ trupelor din această structură li se oferă armament de mai slabă calitate, în schimbul pistoalelor de mare precizie pe care le avuseseră până atunci, spune locotenent­colonelul Dumitru Prichici. Asta se întâmplă cu doar câteva săptămâni înainte ca sovieticii şi aliaţii lor să intre în Cehoslovacia. La antrenamentele uzuale pe care le fac, ofiţerii de Securitate constată cu stupoare că noile pistoale n-­au niciun fel de precizie, ci mai degrabă prezintă grave probleme tehnice. Interlocutorul meu recunoaşte că fuseseră puse la punct planuri de redislocare a unităţilor de Securitate în zonele montane, în cazul unei agresiuni externe. „Totul fusese programat în amănunt, unităţi întregi urmau să se retragă în munţi, trupele de Securitate făcuseră exerciţii în zonele montane”, adaugă colonelul Prichici. Atunci te poţi întreba de ce Securitatea e practic dezarmată, tocmai în momentul în care ţara avea nevoie de fiecare soldat al său, pentru a se apăra? Un mister încă nedezlegat până acum.

O tradiţie a României monarhice resuscitată de Ceauşescu

­ Gărzile Patriotice Se produce la noi, în schimb, altă mobilizare. Sunt reînfiinţate gărzile patriotice. Acestea nu erau totuşi „invenţia” comunismului, apărând prima oară în perioada monarhiei, mai precis în 1940. Gărzile patriotice fuseseră desfiinţate în 1958. Iată însă că după exact zece ani Ceauşescu reînnoadă această tradiţie, tipică regimului „burghezo­moşieresc”. Sub noua lor formă, din 1968, gărzile patriotice se aflau sub directa subordonare a Partidului Comunist, mai precis a Comitetului Central. Câteva mii de oameni „ai muncii” se înrolează în aceste gărzi, primind arme. Noua structură va fi prezentată oficial pe 23 august 1968, cu ocazia Zilei Naţionale a României. Gărzile patriotice participă la defilare. „Pericolul invaziei sovietice în România, în anul 1968, este o idee încă discutată. Unii susţin că acest pericol a existat. Eu nu împărtăşesc această viziune. Era puţin probabil ca, imediat după invadarea Cehoslovaciei, Uniunea Sovietică să procedeze la fel şi în privinţa României. Ar fi fost catastrofal pentru imaginea URSS în faţa întregii lumi”, este convins istoricul Petre Otu.

Primul istoric român în arhivele NATO

Specialistul recunoaşte, în schimb, că în toamna anului 1968 se strânsese un adevărat cleşte de foc în jurul României.

Arhivele noastre confirmă dramatismul acelor momente. Mi se indică o sursă foarte importantă de informaţii, culese de un alt istoric, Liana Radu, despre care ulterior am aflat că nu s-­ar mai afla în ţară. Este primul istoric român care pătrunde în arhivele NATO, descoperind documente de o copleşitoare valoare în legătură cu ce s­-a întâmplat cu 45 de ani în urmă. „A reuşit acest lucru datorită tenacităţii sale”, e caracterizarea pe care profesorul Mihai Retegan, de la Universitatea din Bucureşti, o face la adresa Lianei Radu. Cu atât mai mult cu cât tânăra l­a avut pe profesorul Retegan drept coordonator al lucrării ei de Doctorat, în care se regăsesc, între altele, şi datele referitoare la cumplitul an 1968. Evidenţiez sprijinul acordat de revista „Magazin istoric”, în paginile căreia Liana Radu şi­-a publicat, în 2009 şi 2010, rezultatele cercetărilor sale. „Pericolul a existat cu adevărat pentru România, în toamna anului 1968, iar arhivele dovedesc acest lucru”, concluzionează profesorul Mihai Retegan. Voi relata, în continuare, cele mai importante momente ale unui trecut despre care copiii noştri încă nu învaţă la şcoală.

22 noiembrie ­ ziua cea mai lungă pentru România, în 1968

Să ne întoarcem cu aproape o jumătate de secol în urmă. Mai precis în noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1968, când Bucureştiul primeşte o telegramă de la Ministerul de Externe al Marii Britanii. România e anunţată de iminenţa atacului la care va fi supusă din partea trupelor Pactului de la Varşovia. Era precizată şi ora ­ patru dimineaţa. Important de spus că ministrul de Externe de la Londra vizitase deja România, în zilele de 8 şi 9 septembrie, acelaşi an, fiind primit de Nicolae Ceauşescu. Liderul român a fost informat în detaliu despre concentrările de trupe din apropierea graniţelor noastre, în condiţiile în care NATO începuse deja strângerea de informaţii referitoare la acest aspect, implicate în această operaţiune fiind serviciile speciale franceze, britanice, daneze, olandeze şi greceşti.

Peste 40 de divizii ne-­au înconjurat ţara

Moscova a mobilizat o imensă armată care înconjurase România. Numai trupele sovietice numărau aproape 20 de divizii, dintre care trei pentru desant aerian. La acestea se adăugau 21 de divizii asigurate de Polonia, Ungaria şi Bulgaria. Fusese pus la punct şi atacul dinspre Marea Neagră, trei divizii sovietice şi bulgare asigurând desantul amfibiu. Forţele terestre erau sprijinite de 890 de avioane ruseşti şi 1.265 de aeronave ale celorlalte trei ţări care urmau să participe la măcelărirea României.

Prea slabi în faţa duşmanilor

Era clar că ţara noastră n­-avea nicio şansă în faţa iadului care i se pregătea. Am fi fost copleşiţi nu doar de numărul imens de soldaţi, dar mai ales de atacul venit din mai multe direcţii, în acelaşi timp. Singura noastră graniţă liniştită era numai cu Iugoslavia. Un document, ce­i drept mai vechi, din 1952, al NATO, arăta că România avea o capacitate militară insignifiantă ­ 260.000 de militari din diverse categorii de arme, la care se adăugau 26.000 de grăniceri şi 30.000 de soldaţi din trupele de Securitate. Cât priveşte dotarea cu tehnică militară, aceasta era în mare parte de origine sovietică, rămasă la nivelul celui de­al Doilea Război Mondial. România era tratată ca o ţară de rang inferior în planurile strategice ale Moscovei, în cazul unui război între Est şi Vest.

Avertismentul NATO dat ruşilor

Declasificate abia după anul 2000, documentele NATO referitoare la anul 1968 arată că Alianţa Nord­-Atlantică s-­a poziţionat, într­-o oarecare măsură, de partea României, ţară expusă, culmea, atacului propriilor „fraţi” din Pactul de la Varşovia. Cel mai important moment se petrece în 16 noiembrie, cu numai şase zile înainte de atacul pe care Moscova îl pregătise împotriva ţării noastre. Atunci se desfăşoară Reuniunea Comitetului Militar NATO, de unde rezultă un avertisment, mai degrabă voalat, transmis URSS ­ „Alianţa solicită Uniunii Sovietice, în interesul păcii mondiale, să se abţină de la folosirea forţei şi de la amestecul în afacerile interne ale altor state. În mod clar, orice intervenţie sovietică, directă sau indirectă, afectând situaţia din Europa sau din Mediterana, va crea o criză internaţională cu grave consecinţe”.

Occidentul evită intervenţia armată

Se poate pune totuşi întrebarea dacă NATO ar fi intrat în război cu Uniunea Sovietică pentru apărarea României. Răspunsul poate fi găsit în discuţiile care s­au purtat în dimineaţa zilei de 22 noiembrie, cu ocazia unei şedinţe de urgenţă a Comitetului Militar al alianţei occidentale, la care participă ­ foarte interesant ­ şi un reprezentant al Franţei. Să nu uităm că această ţară părăsise NATO încă din 1966, urmând să revină în acest cadru abia în 1995. Reuniunea are pe ordinea de zi un singur punct ­ „ameninţarea militară sovietică la adresa României”. Concluzia a fost că situaţia din Europa de Est nu reprezintă un risc major pentru ţările occidentale. Ca urmare, membrii Comitetului Militar exclud posibilitatea ca NATO să ia măsuri războinice din cauza a ceea ce se întâmplă dincolo de „cortina de fier”, iar Consiliul Nord­Atlantic va decide, în zilele următoare, că Occidentul nu se va angaja în acţiuni militare contra URSS, decât în situaţia în care s-­ar fi încălcat linia între Est şi Vest. Aşa se explică şi prudenţa Vestului faţă de intervenţia militară a Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia.

Marea Britanie îşi sporeşte prezenţa militară în Mediterană

Un element care nu poate fi trecut cu vederea este modul în care a gândit atunci Marea Britanie, guvernul de la Londra având o cu totul altă atitudine faţă de criza din Est. Asta se vede dintr-­un articol publicat cu câţiva ani în urmă de Martin Bright în „The Observer”. Englezii intră în alertă încă din ziua de 6 septembrie 1968, obţinând informaţii despre mişcările de trupe ale Pactului de la Varşovia. Londra ţine permanent legătura cu Bucureştiul. Dar teama cea mai mare a britanicilor era legată nu de faptul că România ar putea fi ocupată, ci mai ales de ceea ce s­-ar fi putut întâmpla după aceea ­ invadarea Iugoslaviei, considerată la acea vreme „inima strategică a Europei”. Londra face un pas neagreat atunci de NATO ­ consolidarea prezenţei militare engleze în Mediterana, sub paravanul unor exerciţii.

Decizia Moscovei de ­a nu ataca România ­ moment crucial al secolului trecut

Concluzia pe care o trage istoricul britanic Ben Pimlott este că în 1968 omenirea a trăit un moment de cotitură al secolului al XX­lea, iar asta mai ales datorită deciziei URSS de­a nu ataca România. Specialistul crede că această hotărâre ar putea fi considerata „mai importantă decât decizia de­a nu zdrobi Solidaritatea din Polonia”.

Washingtonul întreabă Moscova dacă atacă România.

Ruşii răspund ­ doar zvonuri Se poate spune şi altfel ­ Moscova a preferat „să nu dezlege câinii războiului”, după cum avertizase, pe 30 august 1968, preşedintele SUA, Lyndon Johnson, expresie intrată în istorie. Era aceeaşi zi în care ambasadorul URSS la Washington, Anatoli Dobrînin, este întrebat direct de secretarul de stat Dean Rusk ­ „aveţi un temei în baza căruia ne-­aţi putea da asigurări că nu se intenţionează o acţiune împotriva României?”. Rusul s-­a fâstâcit pe moment, fiind luat prin surprindere într­-o chestiune la care nu avea un răspuns oficial. Abia a doua zi vine clarificarea pentru americani ­ doar zvonuri!

Analiştii politici ai NATO despre Ceauşescu ­ un dogmatic faţă de propriul popor

După momentul 1968, Ceauşescu a intrat, cum se ştie, în graţiile Occidentului. Dar cu totul altceva se vede acum în arhivele NATO, în ceea ce priveşte imaginea pe care liderul român o avea în lumea liberă ­ un politician comunist promovând dezgheţul numai în relaţiile României cu alte state, mai ales cu cele din Vest, dar care, în acelaşi timp, îşi păstrează dogmatismul faţă de propriul popor. Analizele realizate de Comitetul Politic al NATO cu privire la România şi Cehoslovacia, cele două ţări care au marcat în bună măsură relaţiile internaţionale in 1968, sunt elocvente ­ Ceauşescu nu avea nicio legătură cu Alexander Dubcek. Liderul de la Praga dorise cu adevărat reforme democratice în ţara sa. Ce i se recunoaşte numărului unu de la Bucureşti, în schimb, e distanţarea României faţă de Moscova, după principiul egalităţii între state, în condiţiile în care URSS susţinea pe atunci viziunea „suveranităţii limitate” a ţărilor din Europa de Est.

Iugoslavia ne întoarce spatele

Ceauşescu era conştient că ţara noastră va fi în totalitate ocupată, dacă ar fi atacată de „aliaţii” săi. Asta se vede din discuţiile pe care liderul de la Bucureşti le are, pe 24 august 1968, în localitatea sârbească Vrsac, cu omologul său iugoslav, Iosip Broz Tito. Stenograma acelei discuţii a fost deja făcută publică, după 1990. Bucureştiul pune problema ca armata română să se retragă pe teritoriul vecinilor noştri, dar Tito pune o condiţie ­ fără niciun fel de armament. Tot liderul de la Belgrad sugerează românilor s­o lase mai moale cu ruşii, dacă vor să evite războiul.

China de partea noastră

Este momentul în care Ceauşescu introduce în discuţia cu liderul iugoslav un element surprinzător, referindu­se la ceea ce se întâmplase cu 24 de ore înainte, în capitala Chinei, la ambasada noastră de acolo, cu ocazia Zilei Naţionale a României. La recepţia prilejuită de eveniment îşi face apariţia premierul chinez, Zhou Enlai. Ceauşescu se referă la afirmaţia liderului chinez ­ „România poate conta, în apărarea independenţei sale, pe sprijinul poporului chinez”.

Metoda calului troian aplicată de ruşi României, după 1968?

Ne întoarcem, în finalul acestui material, la analiza politică pe care NATO a făcut­o după cele întâmplate în 1968. Specialiştii occidentali apreciau felul în care vor evolua relaţiile Bucureştiului cu Moscova. „Pare destul de improbabil ca URSS să aplice direct forţa asupra României în viitorul apropiat. Mult mai probabil, va continua să utilizeze o gamă largă de presiuni, având ca obiectiv minimal temperarea aserţiunilor naţionaliste ale conducerii române, iar ca obiectiv maximal orchestrarea înlocuirii acesteia cu un grup mai maleabil”. Noi, cei trăitori în ţara asta, care am apucat şi vremurile de dinainte de ’89, şi pe cele de după 1990, putem spune azi, privind în urmă, dacă NATO a avut sau nu dreptate…

sursa: romanialibera.ro