Connect with us

Hi, what are you looking for?

diverse

Mai este Onoarea cea mai mare virtute a umanității?

Onoarea nu este un subiect discutat prea des de oamenii din zilele noastre, totuşi, în cea mai mare parte a istoriei umane, aceasta a fost considerată cea mai mare virtute a umanității, o virtute mult deasupra tuturor celorlalte pentru care merită să mori.

„Să ştii că cel mai mare păcat“, scria poetul roman Juvenal cu două milenii în urmă, „este să preferi existenţa în favoarea onoarei şi, de dragul vieţii, să pierzi motivele pentru a trăi.“

Şi, 1.400 de ani mai târziu, Shakespeare punea sentimente remarcabil de asemănătoare în vorbele lui Thomas Mowbray în Richard al II-lea.

„Onoarea mea este viaţa mea, ambele cresc într-una singură. Luaţi-mi onoarea şi s-a terminat cu viaţa mea. Apoi, Înălţimea Voastră, lăsaţi-mă să îmi încerc onoarea, pentru asta trăiesc şi de asta o să mor.“

Atât Juvenal, cât şi Mowbray dovedesc că viaţa însăşi valorează mai puţin decât onoarea, fără onoare, viaţa nu are nici un sens.

Cu circa 3.300 de ani în urmă, faraonul egiptean vizionar Akhenaton ne-a explicat că: „Onoarea este podoaba interioară a sufletului, primul lucru pe care îl îmbraci odată cu carnea şi ultimul la care renunţi odată cu separarea de trup.“

Este extraordinar cât de universal a devenit conceptul de onoare. La fel de prezent ca în Egiptul şi Roma din Antichitate a fost şi în Grecia antică, unde Socrate lăuda şi aprecia onoarea.

În China antică, unde filosoful Lao Zi, fondatorul taoismului, scria despre importanţa onoarei pentru un conducător, şi în Japonia antică, unde codul Bushido al războinicilor samurai sublinia ferm că, dacă îţi pierzi onoarea, singura modalitate de a o salva era să comiţi harakiri sau seppuku – o sinucidere rituală ce presupunea tăierea burţii cu sabia.

Iar aceasta nu este doar istorie din Antichitate. Când germanii au cerut ca Belgia să se predea la începutul Primului Război Mondial, prim-ministrul belgian, Charles de Broqueville, a răspuns: „Capitularea noastră nu ar rezolva nimic, dacă Germania iese victorioasă, Belgia, oricare ar fi poziţia sa, va fi anexată Reichului. Dacă trebuie să murim, mai bine să murim cu onoare.“

În numeroase locuri, onoarea a contat o perioadă îndelungată pentru numeroşi oameni. Desigur, atunci când oamenii vorbeau despre pierderea onoarei sau despre faptul că se simţeau ofensaţi, ei se refereau adeseori la statut. Statutul îţi păstra locul în lume, prin urmare pierderea acestuia putea fi catastrofală.

Acesta este motivul pentru care onoarea a fost atât de importantă pentru conducători. Pierderea onoarei putea însemna pierderea puterii de a conduce (dacă nu se apela la forţă brută sau la viclenie josnică) şi merita să lupţi pentru ea.

Acest lucru nu se aplică doar pentru persoane, ci şi pentru regate şi imperii, care au purtat războaie din cauza onoarei jignite. Uneori, acesta era doar un pretext pentru a declanşa războiul, motivele fiind mult mai pragmatice, alteori chiar era vorba de o chestiune de onoare.

Oricum, onoarea a reprezentat o justificare publică suficientă. În mod similar, cei care urmăreau să evite războiul căutau o „pace onorabilă“. Însă, desigur, acest lucru putea fi obţinut cu implicaţii deloc onorabile până la urmă – o dovadă tacită de slăbiciune sau nesinceritate.

Gândiţi-vă la Neville Chamberlain, care s-a întors de la întâlnirea din 1938 de la München cu Hitler, declarând că adusese o „pace onorabilă“, sau la Richard Nixon care a fost auzit de poporul american în 1973 spunând că a adus o „pace onorabilă în Vietnam şi în Asia de Sud“.

Astfel de exemple sunt nenumărate, poate, încă de pe vremea când pacea onorabilă era autentică. Onoarea pare prea des, mai ales din perspectiva secolului XXI, o simplă postură de macho.

De asemenea, aceasta este folosită prea des pentru a ascunde violenţa şi prejudiciul aduse de anumite acţiuni. Acesta este tipul de onoare pe care Mafia l-a adoptat atunci când a recurs la atacuri sângeroase sau la asasinate din răzbunare. Este tipul de onoare care alimentează răfuielile dintre bandele de tineri de astăzi, care îi inspiră pe terorişti să comită atrocităţi în numele furiei justificate şi care determină ca familiile să îşi omoare propriile fiice în „acte de onoare“.

Din nou este vorba de statut, iar faptul că astfel de gesturi sunt numite „onorabile“ nu face decât să dea un aspect frumos unui gest urât.

Totuşi, onoarea mai are o faţă. A vorbi despre onoare pur şi simplu ca un simbol al statutului sau ca o postură de macho înseamnă să omitem farmecul puternic pe care l-a avut asupra celor mai inteligente minţi şi abilitatea sa de a inspira cele mai minunate vieţi şi fapte umane. Unii dintre cei mai fermecători eroi au pus onoarea mai presus de toate şi la fel au făcut şi oamenii cei mai umili şi mai decenţi.

Dr. Johnson a definit-o ca pe o „nobleţe a sufletului, o dovadă de generozitate şi o dispreţuire a josnicului“.

Alţii ar spune că este hotărârea tacită de a face ceea ce e corect. Conceptul de onoare este atât de încărcat de istorie culturală, încât este greu de definit precis. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi putem recunoaşte care gest este onorabil şi care nu. Şi majoritatea dorim ca oamenii să se comporte onorabil.

Noi dorim ca politicienii noştri să fie incoruptibili, ca prietenii noştri să fie demni de încredere, ca persoanele care ne influențează carierele să ne judece corect, ca profesorii să nu recurgă la favoritisme.

Karl Marx a insistat că onoarea este o valoare aristocratică, moştenită din epoca feudală, şi care ajută la ţinerea în frâu a clasei muncitoare. Totuşi, unele dintre persoanele cele mai onorabile din secolul trecut au fost cele care au păcălit sistemul, cum a fost primul lider laburist, Keir Hardie, sau Nelson Mandela.

Poate că tocmai această insistenţă de a face ceea ce e drept în faţa adversităţii constituie trăsătura distinctivă a persoanei onorabile. Totul se limitează la „integritate“ şi „decenţă“ şi la a şti să faci distincția dintre bine şi rău, însă acest lucru înseamnă mai mult decât o simplă morală, este o morală în acţiune.

Este acea pornire care te determină să predai portofelul plin cu bani găsit în tren. Este ceea ce îi face pe cei mai admiraţi sportivi să joace mai degrabă în spiritul corectitudinii decât în dorinţa de a câştiga.

Combinarea celor două laturi ale onoarei – dorinţa de a face ceea ce este corect indiferent de costuri şi protejarea statutului, latura personală şi cea publică – este dovedită în mod semnificativ în Lista cu onoruri de Anul Nou din Marea Britanie. În această listă, mulţi oameni obişnuiţi sunt răsplătiţi pentru activităţi autentic altruiste şi pentru serviciile pe care le aduc comunităţii, alături de celebrităţi care au făcut ceva mai mult decât să devină faimoase.

Filosoful german Arthur Schopenhauer a susţinut că onoarea se află la îndemâna oricui, în schimb celebritatea nu este pentru oricine. „Onoarea“, a scris Schopenhauer, „nu presupune că un om este de excepţie, faima – da. Faima este ceva ce trebuie câştigat, onoarea este doar ceva ce nu trebuie pierdut.“

El a făcut o distincţie esenţială între o idee falsă de onoare ce se traduce prin simplă reputaţie, care, atunci când este ofensată, poate fi restabilită doar prin aducerea unei insulte şi mai mari, şi adevărata onoare, care este în întregime interioară şi nu poate fi ofensată de nimeni.

Unii oameni asociază onoarea cu acele culturi iuţi la mânie, care se aprind la cea mai mică provocare. Alţii spun că onoarea a apărut în culturile tribale lipsite de legi, cum ar fi clanurile de beduini şi de scoţieni, în care codul onoarei oferă o protecţie esenţială. Sau că onoarea ar fi, în esenţă, un cod marţial pentru impunerea disciplinei şi loialităţii.

Toate aceste aspecte sunt adevărate, însă doar la suprafaţă. Ele nu explică motivul pentru care Akhenaton a considerat conceptul atât de important, pentru care Socrate şi Aristotel l-au apreciat, alături de mulţi alţi gânditori.

Iar conceptul nu aparţine doar trecutului îndepărtat. Ascultaţi-l pe tânărul american Oliver Wendell Holmes, în 1866: „Puterea onoarei de a lega vieţile oamenilor nu este mai mică acum decât era în Evul Mediu. Şi acum, la fel ca atunci, onoarea e în aerul pe care îl respirăm, este motivul pentru care trăim, pentru care, dacă ar trebui, am fi în stare să murim.“

Sau pe George Bernard Shaw: „Cel mai tragic lucru din lume este un om de geniu care nu este un om de onoare.“

Chiar şi acerbul Gore Vidal a sugerat în anii 1970 că: „Poate că şcolile noastre ar trebui să ofere o instrucţie corespunzătoare pentru funcționarii publici. Să pregătească persoane care preferă plata în onoare, nu în bani.“

Eroii noştri rămân bărbaţi şi femei de onoare, persoane care fac ceea ce e corect indiferent de costurile personale. În aproape orice poveste şi film, orice erou care este cu adevărat admirabil are sâmburele lui de onoare. Aşa cum spune şi scriitorul Michael Novak: „Americanii (şi alţii din ziua de astăzi) apreciază profesioniştii, mai ales ucigaşii, investigatorii necruţători, agenţii secreţi hotărâţi, pe oricine care se concentrează complet pe competenţă, netulburat de implicaţiile umane.“

Totuşi, există senzaţia că această fermitate reprezintă un semn de onoare, o dedicare pentru datorie care în cele din urmă se dovedeşte admirabilă. Dr. House din serialul TV cu același nume e un mizantrop bădăran, însă e în egală măsură fermecător, deoarece, în esenţă, lasă impresia de om onorabil.

Într-adevăr, însăşi dificultatea de a fi onorabil pare eroică. Aşa cum scrie şi Hemingway în Moarte după-amiaza (1932): „Prea multă onoare îl distruge pe om mai repede decât oricare altă calitate dusă la extrem.“

articol publicat pe portalul jurnalspiritual.eu

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Actualitate

O tanara doctorita relateaza dramele prin care trec rezidentii din spitale. „Nu ne-a tras nimeni de maneca sa ne spuna cat de batjocoriti o...

Generale

Daniela Ciurea este asistentă în Timișoara, la Clinica de Chirurgie Vasculară a Spitalului Județean. Lucrează cu drag aici, dar a încercat să-și facă un...

Dezvăluiri

Fără îndoială că momentul 1968 nu trebuie uitat. A fost un moment de cotitură pentru România socialistă, unul care ne-ar fi putut costa independența...

Sănătate

Potrivit sanatate.findtalk.biz, Vigantolul, asa-zisa vitamina D nu este o vitamina ci este un hormon care duce la calcifieri necontrolate in organism, la rahitism, la dereglarea...

Copyright © 2020 ZoxPress Theme. Theme by MVP Themes, powered by WordPress.