Mersul pe foc, fire-walking, este o străveche practică orientală. Această practică a ajuns și în Occident, unde se țin chiar seminarii pentru învățarea metodei.
Primele imagini de „treceri colective peste foc„, au venit, ca multe alte lucruri, din Statele Unite, iar americanul Tolly Burkan, care a trecut peste foc mii de persoane, a învățat tehnica de la un yoghin tibetan.
Istoric
Capacitatea de a umbla pe foc rămânând teafăr și nevătămat era atribuită unor oameni din timpuri străvechi. Apar referiri la aceasta în Biblie, dar și în Vede. Poetul Virgiliu spunea că hripii, veche populație italică, supraveghetori ai Templului lui Appolo de pe muntele Soratte aveau capacitatea de a merge pe foc. Strabon povestește că fapte asemănătoare se petreceau și în Capadocia.
De-a lungul secolelor diferiți călători și misionari au observat în periplurile lor cutume asemănătoare peste tot în lume: în India, în Singapore, în Tibet, în America de Sud, în Japonia, în Noua Zeelandă, în Mongolia, în Insulele Mauritius, în Antile, în Fiji, în Grecia și Bulgaria.
Probabil acest ritual are de a face cu ceea ce credeau oamenii despre foc, cu superstițiile și simbolistica pe care i-o atribuiau. Ei vedeau focul ca pe o distrugere purificatoare, ceea ce le inducea un respect amestecat cu teamă. Mersul pe foc poate fi considerat una dintre experiențele primoridale ale omului, cu scopul eliberării de sine, a învingerii fricii și indoielilor. Focul simbolizează încercările prin care trebuie să trecem zilnic, iar el ne face să înțelegem că orice teamă, chiar și cea mai acută, poate fi înfruntată și depășită. De asemenea, focul ne ajută să conștientizăm ceva foarte important: că puterea spirituală prevalează asupra celei fizice.
Relatări despre mersul pe foc
În Grecia sau în Bulgaria ritualul trecerii prin foc se desfășoară încă la fiecare 21 mai, de Sfinții Constantin și Elena, fiind legat de un eveniment străvechi. Într-ozi a anului 1257, în satul Kosti (Tracia), a luat foc o biserică închinată Sfinților Constantin și Elena. Câțiva curajoși au alergat în biserică pentru a salva icoanele, reușind să le scoată afară. Din ziua aceea se desfășoară în fiecare an așa numita pirobație, termen care vine din greaca veche și care semnifică tocmai mersul pe foc. Practicanții acestui obicei se numesc anastenarizi (de la anastenazein = a suspina), nume care face referire la legenda icoanelor și probabil și la faptul că dansatorii pe foc scot suspine adânci, cu siguranță necesare pentru provocarea stării psiho-fizice indicate pentru exteriorizarea forțelor inconștiente. Mersul pe foc este însoțit de rituri și de o pregătire îndelungată. Într-o relatare din International Psychic Gazette din 1934 este descrisă ceremonia focului dintr-un sat bulgăresc, lângă frontiera turcă. Aici, cu ocazia sărbătoririi Sfântului Constantin, unele fete danseaza cu picioarele goale pe jăratecul încins al unui foc mare aprins pe pajiștea satului, conduse de o bătrână „mare preoteasă” numită Baba Nuna. Mai înâi se celebrează în biserică un rit la care participă întregul sat; apoi fetele cad în transă și îi conduc pe locuitorii satului, în procesiune, până la un izvor sacru, aflat în mijlocul unei păduri de stejar. Împreună, ei beau apa din izvor și mănâncă azimă. Spre seară, se întorc toți în sat, unde s-a pregătit focul. Fetele dansează în sunetul cimpoaielor, apoi intră în foc, unde rămân circa 15 minute, fără să simtă nici o durere. Baba Nuna a declarat ziaristului: „De fiecare dată când am dansat pe jăratec, l-am văzut pe Sfântul Constantin mergând în fața mea și turnând apa peste foc dintr-o ulcică pe care o ținea în mână, așa încât eu nu simțeam nici o durere.”
La Londra, în 1935, Council for Psychical Investigation a studiat cu raze X, filmând cu încetinitorul, și făcând examinări medicale de toate soiurile, o demonstrație de mers pe foc făcută de indianul Kuda Bux, originar din Kashmir, care a practicat de mai multe ori mersul pe foc în India și care se declarase dispus să facă proba pentru teste științifice.
Au fost prevăzute două probe, dintre care prima, la 9 septembrie, în prezența unor medici, farmacologi, patologi și jurnaliști. Unul dintre cei care inițiaseră aceste teste fusese Harry Price, care se ocupa serios de fenomenele paranormale fiind un investigator foarte atent și sever. A fost săpat un șanț de 8 metri lungime pe 1 metru lățime și adânc de 30 centimetri, aici pregătindu-se focul cu lemne și cărbune.
Indianul a verificat dacă jaratecul a atins temperatura necesară, băgându-se cu picioarele goale printre cărbunii încinși. Când temperatura a ajuns în punctul dorit de indian, acesta s-a declarat gata pentru ultimele controale și verificări. Astfel, picioarele i-au fost spălate și fotografiate, apoi Kuda Bux a intrat în groapă și a mers liniștit pe foc. După demonstrație, picioarele sale nu prezentau nici un semn deosebit și nu exista nici o arsură. Unul dintre cei prezenți, a vrut să facă și el același lucru, deși ceilalți au încercat să-l împiedice, dar abia și-a pus picioarele pe tăciuni că a și sărit înapoi pe pământ, căpătându-se cu niște arsuri de toată splendoarea.
Echipa a repetat testele la o săptămână distanță, folosind o cantitate și mai mare de cărbuni încinși, deoarece indianul a spus prima oară că stratul de cărbuni fusese prea subțire. Temperatura picioarelor lui Kuda Bux era de 34 de grade înainte de mersul prin foc și de 33,9 grade după ce a trecut prin foc!
Taciunii încinși aveau la exterior 430 de grade, iar la interior 1400 de grade (ca să vă faceți o idee, punctul de topire al oțelului este la 1371 grade). Aceeași persoană din juriu care încercase și prima oară să treacă prin foc s-a încăpățânat și de data asta,cu același rezultat jalnic.
Concluzia inițiatorilor experimentului a fost:
„Chiar dacă cele două demonstrații au prilejuit observații interesante asupra fenomenului, trebuie să declarăm că misterul rămâne intact. În cazul lui Kuda Bux, pare probabil că imunitatea la arsuri depinde de o relație obscură între forțele psihice și cele fizice, care îi permite să nu resimtă efectele focului, grație unei stări de semi-hipnotism”.
Vă întrebați ce a avut de spus Kuda Bux? El a spus că pentru mersul pe foc este nevoie de puritate. Puritate la nivel spiritual și, de asemenea, la nivelul materialelor folosite: „Orice materie străină focului ar putea face imposibil succesul experimentului.”
Cu adevărat uluitoare este nu numai absența durerii, dar și absența arsurilor și rănilor.
Prima oară când unui occidental îi reușește mersul pe foc
Revista Tomorrow publica în vara lui 1958 un articol de Wimmon Menard, în care este descrisă o ceremonie a focului în Tahiti. Faptul are dublă însemnătate întrucât este descris în multe amănunte un ritual foarte frumos și sugestiv, și mai ales pentru că autorul se hotărăște pe neașteptate să încerce și el mersul pe foc. Iată, pe scurt, descrierea acestei ceremonii importante prin faptul că este prima oară când un occidental reușește să meargă pe foc urmând indicațiile unui guru.
Autorul articolului se afla în Tahiti din motive personale, când a aflat că în Raiatea, o insulă situată la 8 km de Tahiti, avea să se petreacă o ceremonie a focului. S-a dus acolo pe un vaporaș din pură curiozitate, fără să îi treacă prin minte că va intra personal în desfășurarea ritului. Un prieten localnic l-a condus în valea unde de două zile ardea un cuptor plin până sus cu bolovani: „Era o groapă lungă de 10 metri, largă de 5 metri și adâncă de mai bine de 1 metru. Focul ardea acolo de mai bine de două zile și totul părea o scenă din Infernul lui Dante. Iată că sosește teriipao, șeful polinezienilor, tânărul și ereditarul mergător pe foc din Raiatea, care a hotărât să organizeze un umuti (ceremonie a focului) pentru a aduce un omagiu Zeiței Lunii (marea stăpână care a dat foc cerului) și, totodată, pentru a câștiga câțiva franci.”
Autorul mai spune că numeroși turiști au controlat picioarele șefului, acesta supunându-se cu indulgență examinării, cu un zâmbet destul de disprețuitor. Un turist chiar a aruncat în foc o batistă, iar altul care a vrut să se convingă și el că focul e real, a privit flăcările prea de aproape, alegându-se cu arsuri pe față și pe gât.
Apoi, șeful a intonat în tahitiană o străveche rugăciune a ceremoniei focului și, imediat după, a intrat în foc. „O ființă omenească umbla desculță pe un cuptor din pietre suficient de încinse pentru a o rumeni ca pe o friptură! Terii a străbătut groapa, s-a întors pe loc și a refăcut același drum, adică a traversat din nou cuptorul, urmat de tovarășii săi… Apoi s-a îndreptat către adunarea băștinașilor și i-a îndemnat să-l urmeze pe cei care aveau nevoie de purificare spirituală, precum și pe cei care ar fi dorit să-și pună curajul la încercare…„.
Trecând pe lângă autor, șeful l-a invitat și pe el să încerce acest experiment, cu condiția să nu-i fie frică. Atins în amorul propriu, autorul și-a scos încălțările și s-a așezat în rândul care se forma în spatele șefului.
Sunt foarte interesante observațiile acestui om:
„Acum bravada mea începe să se clatine. Încercam primele simptome ale fricii și blestemam impulsul care mă făcuse să accept invitația lui Terii de a merge în spatele lui. Simțeam o gheară în gât și mi se părea că stomacul mi se umpluse brusc cu fluturi înnebuniți, inima îmi bătea violent și simțeam dorința de a ieși din rând. Dar vigurosul preot care se afla în spatele meu mi-a dat un bobârnac usor. Terii pornise în direcția gropii încinse! Am strâns din dinți, am respirat adânc și am scos din adâncul pieptului un oftat tânguitor. Am făcut primii pași în mod mecanic, cu picioarele moi și grele ca plumbul, în timp ce inima îmi bătea ca o tobă cu bătăi neregulate. Încă un bobârnac hotărât în spatele meu și imediat după aceea am simțit cum picioarele îmi erau pișcate de o mulțime de șocuri electrice, ca și cum pielea mi-ar fi fost împunsă de niște ace subțri. Valuri de căldură sufocantă tremurau în fața privirii mele fixe și a trebuit să-mi mijesc ochii. Căldura mă sufoca, iar plămânii mi se umpleau cu aer supraîncins: mă temeam că aveam să leșin dacă nu reușeam să respir cât mai repede un pic de aer proaspăt. În timp ce mă târam mai mult în spatele lui Terii, simțeam că sigur trebuie să fi avut o figură jalnică, dacă aspectul meu fizic corespundea suferinței mele psihice… Apoi senzația de furnicături în tălpi a încetat brusc și am aflat astfel că traversasem groapa cu jăratec. Mi-am privit picioarele, erau nevătămate! Am fost pe dată înconjurat de turiștii care îmi ridicau picioarele și-mi frecau negreala pentru a vedea urmele de arsură: dar nu exista nici o urmă!”.
Autorul a mai menționat și că:
„Mergătorii pe foc din Raiatea, din Japonia, din insula Fiji, din India și din Africa nu au de oferit nici o doctrină în legătură cu principiile științifice ale căldurii. Și din cauza aceasta, este foarte de înțeles de ce ei se îndreaptă către o sursă psihică sau supranaturală pentru a explica mersul lor pe jăratec. Eu mă întreb și acum cum am putut să traversez jăratecul acela incandescent fără măcar să mă aleg cu vreo arsură!”.
Un rol important îl au ceremoniile, riturile, sugestia gesturilor rituale, îndeplinite înainte de încercare și mai ales figura șefului, a celui care înfrunta primul focul. „Credința celor aleși transferă imunitatea și asupra sufletelor pure„, se spune pe Insulele Mauritius, și acest lucru, probabil, permite unui neinițiat să intre și să participe la „miracol”.
În zilele noastre
Astăzi se practică seminarii de trecere prin foc. Și aici se constată că ritualul are rolul său. Prin intermediul anumitor tehnici, se săvârșește o pregătire interioară adecvată, care cuprinde exerciții de concentrare, vizualizări deosebite („Merg acum pe mușchi răcoros„, „Mă mișc pe zăpadă abia căzută„), meditație, dansuri și cântece în comun în jurul focului și, mai ales concentrarea atenției asupra a ceea ce se face: atenția trebuie să fie totală, gândul nu trebuie să fie distras nici măcar pentru o clipă. Apoi mai este figura maestrului, care trece primul peste foc, transferându-și propria siguranță și propria credință și asupra celorlalți. Iar acesta este un alt punct fundamental: să crezi cu fermitate că faptul este posibil, că vei reuși să treci fără să suferi peste cărbunii aprinși. Una din vizualizările sugerate de maeștri este, într-adevăr, aceea cu persoana respectivă ajunsă teafără dincolo de foc.
Larisa Vilenskaia, rusoaică, inginer electronist, locuind de ani de zile în SUA și expertă în fenomene paranormale, a fost probabil prima care a adus în Europa mersul pe foc. Ea a deprins tehnica în California de la Tolly Burkan, menționat mai înainte. Ea frecventase un seminar al acestuia din simplă curiozitate și totuși, în doar câteva ore de pregătire, reușise să-și însușească metoda, aprofundând mai apoi cu Burkan timp de câteva săptămâni. Iată ce declara ea:
„Important este să devenim conștienți de puterile noastre și să le dezvoltăm, să înțelegem ce se întâmplă la nivel profund în noi înșine. Dispunem de un enorm potențial nefolosit care, dacă într-adevăr dorim aceasta, ne poate ajuta să evoluăm în plan fizic, psihic și spiritual. Posibilitatea de a merge nevătămați pe foc o demonstrează. Pentru a reuși avem nevoie de o concentrare maximă, trebuie să uităm tot restul și să ne gândim numai la parcursul de străbătut. Apoi trebuie să avem credință absolută în puterea care se află înăuntrul nostru și să nu ne îndoim o clipă de reușită. Voința este foarte importantă și ea poate domina trupul”.
Larisa nu știe ce anume se petrece la nivel fizic atunci când se hotărăște să meargă pe foc. Ea presupune că poate chimia corpului se schimbă, poate se activează endorfinele, morfinele naturale pe care corpul este capabil să le producă. Sau poate chiar se formează un strat de umezeală sub tălpi. Poate ca gândirea pozitiva este legată de energii cosmice, universale. Ea mai adaugă:
„Oricum, important este că acest lucru funcționează. Focul este un obstacol, unele din nenumăratele pe care le putem întâlni în viață: dacă reușim să trecem peste el – iar noi știm că este posibil – le vom putea depăși mai apoi și pe celelalte, deoarece vom fi dobândit o asemenea încredere în noi înșine încât nu ne vom mai teme de nimic”.
La concluzia aceasta a ajuns și antropologul Alfonso M. Di Nola, care a comentat pentru publicația Corriere della Sera (3 decembrie 1985) celebra trecere peste foc televizată a lui Mino Damato. Acesta s-a antrenat cu un maestru german, Kurt Schweighardt. Di Nola scria că exista două perspective diferite de interpretare a fenomenului: una de matrice științifică și occidentală, care ține de psihiatrie și care plaseaza fenomenul printre așa-numitele cazuri de „anestezii-isterice„, adică insensibilități parțiale sau totale ale corpului depinzând de anumite tulburări nervoase specifice ale personalității isterice.
Însă, dacă sunt depășite aceste interpretări, mersul pe foc apare ca unul din multele cazuri care dovedesc prezența unor aptitudini și capacități îngropate în structurile fizico-psihice ale omului și care ies la suprafață în contexte speciale.
Ca o concluzie
Mersul pe foc este o capacitate menită să ne reamintească faptul că omul deține energii potențiale ignorate, ce pot fi puse în mișcare. Chiar dacă știința încă nu le înțelege și tinde să le subestimeze mecanismele, constatarea existenței acestei posibilități ar trebui să fie un impuls și o sursă de inspirație pentru cei care știu să înțeleagă astfel de lucruri.
Nota: Nu este indicat să practicați mersul pe foc în particular. Această procedură necesită supraveghere din partea unor specialiști.
Sursa: clubenigma.ro
