Miraculoasele leacuri ale moților, zestrea nescrisă, lă­sată de înaintaşii noştri

Ştim că oamenii din Munţii Apuseni au perpetuat de-a lungul timpului medicina naturală, folosită de dacii liberi, remar­cându-se întotdeauna ca vindecători vestiţi.

Voi face referire, în continuare, doar la câteva din practicile vechi de vin­decare, folosite de moţi. Ele fac parte din zestrea nescrisă, lă­sată de înaintaşii noştri, care se bucurau să trăiască în armonie cu natura şi care nu se ruşinau să se roage pentru sănă­tatea lor.
* Aburariul era folosit în toate bolile respiratorii (gripă, bronşite, ră­celi, nas înfundat etc.). Se punea o pia­tră de cremene pe jarul din sobă şi se ţinea acolo cel puţin o oră. În paralel, într-o gă­leată meta­lică de 5 litri se pu­neau 3 litri de apă rece de izvor şi 1 kg de flori de fân mărunţite.

Se a­mes­tecau bine florile de fân cu apa, se scotea cu grijă piatra din sobă (folosind un cioc şi un făraş metalic) şi se punea în găleata pre­gătită dinainte. Imediat, bolna­vul se aşeza pe un scaun, în faţă găleţii, aco­perit cu o pătură, cu capul aplecat peste găleată. Abu­rul in­tens care se degaja din găleată trebuia inhalat până la limita suportabilităţii, după care bolnavul se aşe­za în pat, la căldură, acoperit cu haine groase. Se transpira abundent, iar după o noapte petrecută în pat, la căldură, boala dispărea ca prin minune.
* Muguri de brad cu piatră verzuie

– se fo­lo­seau pentru durerile reu­­matismale şi pentru întă­rirea organismului. Se cu­legeau muguri de brad, foar­te mici (sub 1 cm), de pe brazii din Hoanca Întu­ne­coa­să, unde se ştia că pă­mântul este dăruit de Dum­ne­zeu cu o putere neobiş­nuită. Separat, se lua piatră verzuie şi se pisa foarte fin. Se amesteca pul­berea de piatră verzuie cu mu­gurii de brad zdrobiţi şi se consuma, în stare proas­pătă, câte o lingură, de trei ori pe zi.

Tratamentul dura cam două săptămâni, adică atâta timp cât se puteau cu­lege muguri mici. Efectele erau specta­culoase. Du­rerile de spate, de umăr sau de picioare încetau, iar bolnavii prindeau putere şi curaj.

* Îngroparea parţială în pământ se folosea pen­tru muşcătura de viperă, pentru picioare dure­roase şi umflate, pentru dureri de cap, pentru boli de inimă, pentru neputinţă şi pentru bolile dobândite prin blestem.
Procedura se aplică numai în lunile fără „R”, adică, mai, iunie, iulie şi august. Îngroparea se făcea până la genunchi sau până la brâu, în poziţie ver­ticală.

Se alegea un loc cu pământ curat, fără pietre şi se făcea o groapă cu o adâncime corespunzătoare părţii din corp care se îngropa. Prielnice erau îngro­pările pe timp frumos, înainte de masă, în jurul orei 11, şi după masă, în jurul orei 16. Bolnavul era ex­pus cu faţa la Răsărit şi trebuia să spună în gând, necontenit, o rugăciune versifi­cată:
„Dumnezeul meu cel sfânt,

Nu mă pogorî-n mormânt,
Ci mă vindecă-n pământ.
Varsă boala mea-n ţărână,
Nici un pic să nu rămână,
Când va trece o săptămână”.

Îngroparea dura minimum o oră şi trebuia repe­tată cel puţin şapte zile la rând. Din păcate, nu ur­mau această procedură de vindecare decât oamenii motivaţi serios, deoarece erau luaţi peste picior de către cei care treceau prin preajmă: „Ce faci, te obiş­nuieşti cu pământul, înainte să mori? Oare n-ar trebui să chemăm popa, să te îngropăm creştineşte? Cu cât ai plătit groparul?” etc. De multe ori, aceste spirite de glumă, specifice moţilor, îi descurajau pe cei care şi-ar fi dorit să aplice această terapie.

Copil fiind, mi-aduc aminte că unchiul meu, care era un om educat şi deschis la minte, a conchis, după ce s-a „îngropat” de câteva ori, că nu există alt me­di­cament mai bun şi mai ieftin. „După ce ieşi din groa­pă, mi-a spus el, te simţi atât de uşor şi îţi pătrunde o bucurie atât de intensă în inimă, încât îţi vine să zbori. ”

Merişoarele

erau con­­siderate medicamentul ideal pentru tot felul de in­fecţii, începând cu in­fecţiile în gât, continuând cu infec­ţiile intesti­nale şi terminând cu piatra la rinichi şi in­fec­ţiile urinare. Femeile apre­ciau în mod deosebit meri­şoarele, pentru eficienţa lor în bolile cu specific fe­minin (tulburări de ciclu, fibroame uterine, chisturi ova­riene, infecţii, tulburări specifice menopauzei etc). Pe de altă parte, bărbaţii cu probleme de prostată ştiau că fructele de merişor fac adevărate minuni. Cel mai mult se con­su­mau merişoarele în stare cru­dă.

Fiind fructe ex­trem de rezistente la degradare şi la frig, merişoarele se cule­geau din august şi până la căderea zăpezii. În timpul iernii, în toate casele mo­ţilor găseai oţet de meri­şoare, care se obţinea prin turnarea apei de izvor peste merişoarele aflate într-un borcan. Pentru formarea oţetului, borcanul cu fructe şi apă de izvor se ţinea mi­nimum 30 de zile la întu­neric. Din oţetul de meri­şoare se lua câte-o lingură plină, de două ori pe zi.

* Slănina era numită „clisă” de către moţi şi era folosită pentru vindecarea rănilor, pentru eczeme şi pentru atenuarea ridurilor de bătrâneţe. În fiecare caz în parte, se tăiau felii subţiri de slănină, cu o grosime de cca 4 mm, şi se puneau pe răni, eczeme sau riduri, legându-se pe deasupra cu o cârpă.

De obicei, slănina se schimba zilnic. Îmi aduc aminte că tata a fost lovit de un cal, iar cuiul potcoavei a intrat adânc în picior, lăsând o rană urâtă. Salvarea a venit de la slănină. Bunica i-a spălat bine rana, a pus peste ea din abundenţă sare grunjoasă, pentru oprirea sângelui, iar apoi a aplicat imediat o legătură cu o felie de slănină. A două zi, la schimbarea legă­turii, am constatat că rana era curată şi albă, fără a fi inflamată. În câteva zile, s-a vindecat definitiv.
O femeie în vârstă, din sat, frumoasă şi fără riduri, mi-a mărturisit, răspunzând curiozităţii mele insistente, că secretul absenţei ridurilor se datorează feliilor de slănină pe care şi le aplică în timpul nopţii pe gât şi pe faţă. Atunci am rămas nedumirit şi neîncrezător, dar acum sunt convins că femeia avea dreptate. Trebuie, totuşi, să fac deosebirea între slă­nina porcilor crescuţi la munte şi slănina porcilor de crescătorie. Porcii de la munte trăiau în libertate, erau hrăniţi cu tot felul de buruieni, urzici, cartofi, lapte şi foarte puţine cereale.
* Afinele

reprezentau mândria moţilor nu doar pen­tru celebra „afinată”, dar mai ales pentru virtu­ţile lor me­dicinale. Se făceau buchete din tufe de afin cu fructe, care se atârnau la us­cat, într-un loc adăpostit. Din aceste bu­chete se fă­cea, la ne­vo­ie, ceai sub formă de decoct. Bunica mea spu­nea că fructele de afin, uscate la soare, sunt leacul cel mai potrivit pentru dureri de burtă, dia­ree, dureri de piept, dureri de cap, gripă, varice şi hemoroizi. Mai târ­ziu, oamenii din sat au aflat că afi­nele sunt bune pentru îmbunătăţirea vederii, indi­­ferent de vârstă. Usca­rea afinelor la soare se făcea în strat subţire şi dura cel puţin o lună. Afi­nele uscate se puneau apoi în să­culeţi din pânză de in şi se păstrau bine, până primă­vara. Gustul afine­lor uscate era diferit de cel al afine­lor crude. Prin uscare, afinele devin mai acri­şoare şi mai astringente, dar sunt, totuşi, plăcute la gust. Când eram copil, ştiam că dacă mă­nânc afine uscate, n-o să se atingă de mine gripa şi răceala, n-o să mă doară burta şi n-o să port nicio­dată ochelari.

* Vinarsul de sâlhă prilejuia, de fiecare dată, poveşti misterioase, fiind considerat o băutură alcoolică preţioasă, cu virtuţi magice. Sâlhă, în lim­bajul moţilor, înseamnă un brad mare, iar vinarsul, o băutură alcoolică. Iată cum se proceda pentru obţi­nerea vinarsului de sâlhă! În data de 6 august, când se sărbătorea „Schimbarea la faţă”, se lua, în taină, un litru de alcool dublu rafinat şi se căuta în pădure un brad sănătos şi falnic.

Se săpa la rădăcina bra­dului şi se alegea un fir de rădăcină potrivit să intre în sticla de alcool, fără să fie tăiat. Se curăţa bine de pământ, fără să fie rănită, iar apoi se introducea în sticla cu alcool, astel încât să funcţioneze ca un dop. În continuare, se lega bine, cu o cârpă curată, jonc­ţiunea dintre sticlă şi rădăcină, pentru protecţie. Sti­cla, cu rădăcina introdusă în ea, se punea în poziţie verticală şi se acoperea cu pământ. Cel care iniţia vinarsul de sâlhă se punea în genunchi, cu faţa către brad şi rostea o rugăciune-legământ:

„Doamne, sfânt şi îndurat,
Întăreşte acest lăsat,
Să se-adune-n el putere,
Să-mi aducă mângâiere…
…Peste-un an voi fi aici,
Şi-o să fac aşa cum zici!”

Se fixa în minte bradul şi locul unde era îngro­pată sticla, iar peste un an, se revenea, pentru a pro­ceda la dezgroparea ei. Cel care îngropa sticla tre­buia ca timp de un an să respecte cu stricteţe Cele Zece Porunci şi să-i ierte pe toţi cei care de-a lungul tim­pului i-au făcut rău.

Se spunea că, timp de un an, puterea bradului se scurgea în sticlă şi transforma alcoolul într-o tinctură care vindeca orice boală, dacă ascultai poruncile Domnului şi iertai, sau te omora pe loc, dacă încălcai poruncile sau erai neier­tător. De aceea, nu mulţi se încumetau să facă vinar­sul de sâlhă. În schimb, cei care-l făceau, reuşind să respecte condiţiile, erau răsplătiţi printr-o reabilitare miraculoasă a sănătăţii.
* Dumbravnicul (Me­littis melissophyllum)

era şi mai este considerat floa­rea cea mai de preţ a mun­telui. Deşi, în sine, este o plantă modestă, valoarea dum­brav­­nicului rezidă în miro­sul lui paradisiac, în virtu­ţile terapeutice şi în cali­tă­ţile mistice. Din dum­brav­nic se făceau cununi care se uscau la umbră şi se puneau în casă, la locuri de cinste: în jurul icoanelor, în dulapurile cu haine şi în hainele de sărbătoare, cu care se mergea la bise­rică.

Se ştia că dumbravnicul alungă duhurile rele şi atrage bine­cuvântările Dom­nului. Într-adevăr, cine miroase dum­bravnicul de munte este învăluit într-un fuior de dragoste şi fru­museţe, care anticipează raiul ceresc. Când mă aflam în străinătate şi-mi era dor de casă, era sufi­cient să-mi umplu nările cu miros de dum­bravnic, pentru a redeveni puternic şi fericit.

Ceaiul de dumbravnic era folosit pentru întărirea nervilor şi alungarea depresiei şi insomniei, pentru tratarea paraliziilor şi parezelor, pentru dureri de cap, pentru boli de ficat şi pentru boli de inimă. Pe bună drep­tate, dumbravnicul era considerat plantă magică a Munţilor Apu­seni, fiind dăruită de Dum­nezeu ca balsam binecuvântat pentru suflet şi trup.

* Molhaşul de piatră

era numele dat de moţi lichenului de piatră (Cetraria islandica), care putea fi găsit, cu străduinţă şi pricepere, în zonele muntoase, reci şi pietroase din Stur şi Dur­deu. În jurul molhaşului s-au ţe­sut multe poveşti uimitoare, cu oameni aflaţi în pragul morţii, din cauza „racului” (cancerului) la plămâni. Decoctul neîndulcit, obţinut prin fierberea mol­ha­şului timp de 5 minute, era remediul sigur pentru a învinge această boală galopantă şi necruţătoare. Ba­dea Veselie poves­tea că a fost adus acasă din spital fără spe­ran­ţă, iar doctorii i-au re­coman­dat soţiei să se pregă­tească de ce-i mai rău. Dumnezeu a rânduit în­să altfel lu­crurile.

Bu­nica mea i-a trimis o desagă cu molhaş de piatră şi i-a „poruncit” să bea câte trei căni de ceai pe zi, până se face bine. După prima cană de ceai, ba­dea Veselie s-a strâm­bat şi s-a scu­turat de greaţă, pentru că ceaiul era nespus de amar. Îi venea să re­nunţe cu orice preţ la această licoare amară, gân­dindu-se că poate nu e chiar atât de rău să mori. N-a scăpat însă de gura nevestei şi a băut în fiecare zi ceaiul de molhaş. După un timp, el era cel care cerea ceaiul în care se revărsase întreaga fiere a pă­mân­tului.

Tusea nu-l mai chinuia, putea să res­pire mai bine, iar durerile erau din ce în ce mai rare. Badea Veselie s-a făcut bine şi povestea tuturor că a fost la un laţ de deget de moarte. A scăpat cu ajutorul Bu­nului Dumnezeu, care i-a trimis, la timp, leacul po­trivit.
Molhaşul de piatră era re­numit nu numai pentru bo­lile grave, ci şi pentru răceli, gripe, bronşite şi tuse rebelă. Mulţi aveau tendinţa să îndulcească cu zahăr sau cu miere ceaiul de molhaş. Bunica le spunea ferm că ceaiul îşi pierde efectul prin îndulcire. Cu cât e mai amar, cu atât ceaiul îşi spo­reşte puterea tămăduitoare.

* Negruşul (iarba-neagră, Calluna vulgaris)

se bucură mult de aprecierea celor care doreau să scape de durerile chi­nuitoare de rinichi sau de co­loană vertebrală. Se spunea, de asemenea, că ceaiul de negruş e bun şi pentru prostată, gută şi obezitate. Se beau două-trei căni de decoct de negruş pe zi, cules ime­diat după înflorire.

Efectul era liniştirea şi calmarea incredi­bilă a durerii. Doar cei care elimină pie­trele la rinichi pot descrie supliciul la care sunt supuşi în perioada crizei. Ar da orice şi oricât pentru curmarea durerii. Ne­gruşul sau iarba-nea­gră, această plantă montană modestă, care n-a fost niciodată la modă, func­ţiona perfect. Cei doborâţi de durere, care foloseau negruşul, măr­­turiseau că după o cană de ceai, simţeau efectiv cum du­rerea slă­beşte în putere, fiind înlocuită trep­tat de nepreţuita linişte.

La mijloc mai era încă un secret: după fiecare cană de ceai de negruş, se beau în­cet, pe parcursul a trei ore, trei căni de apă curată de izvor. Astfel, se făcea o „spălare” co­rectă a sânge­lui şi o eli­mi­nare eficientă a deşeu­rilor de­pozitate în organism.

* Postul Sfântului Anton se ţinea 9 sau 13 zile consecutive de marţi şi era folositor pentru să­nătate, în primul rând, dar şi pentru rezolvarea altor necazuri ale vieţii. Nu era foarte clar pentru moţii ortodocşi cine a fost Sfântul Anton şi, adesea, era confundat cu Sfântul Antonie cel Mare… Nu se lău­da nimeni cu postul, ci doar se şoptea misterios des­pre puterea lui de a vindeca bolile. În fiecare zi de marţi, nu se mânca nimic, ci doar se bea apă curată de izvor. Postul era însoţit de rugă­ciune. Se citeau, în genunchi, psalmi şi alte rugă­ciuni folo­sitoare. Am ţinut şi eu acest post şi Dum­nezeu mi-a deschis larg porţile binecuvântării.

Izolaţi în munte, fără să poată apela la un medic sau la un serviciu de salvare, mo­ţii şi-au valorificat cu înţelepciune zestrea medicală ancestrală. Au folosit tot ceea ce aveau la înde­mână, pentru a-şi redobândi sănă­tatea. Teh­ni­cile lor de vindecare au fost şi sunt eficiente, chiar dacă unii le consideră ridicole, pri­mi­tive şi oculte. Eu le pre­ţuiesc, fără pre­judecăţi, şi mă înclin cu res­pect în faţa celor care le-au reco­mandat, cu dra­goste şi com­pasiu­ne pentru seme­nii lor aflaţi în suferinţă.

SURSA: lupuldacicblogg.wordpress.com