Câteva expediţii ale Academiei de ştiinţe a Federaţiei Ruse s-au deplasat la faţa locului, încă din anii ’20-’30. Una dintre ele, condusă de L.A. Kulik, a stabilit locul exact al căderii corpului cosmic, chiar deasupra unui vechi crater de vulcan stins. Au fost găsite şi mai multe cratere mici, datorate – se credea – căderii unor fragmente ale “meteoritului”. Însă meteoritul propriu-zis nu a fost descoperit, cum nu au putut fi descoperite nici cele mai mici fragmente de materie care s-ar fi desprins, eventual, din masa lui. Şi, astfel, nu a putut fi obţinută nicio probă materială, care să confirme ipoteza căderii “meteoritului”.
În ultimii ani, au ieşit, însă, la iveală o serie de paradoxuri de pe urma cărora se pot trage concluzii, sau mai degrabă concluzia că explorarea se află abia la începutul ei şi nu la punctul terminus. Unii cercetători îşi pun, de asemenea, întrebarea de ce până în prezent nu s-a descoperit nici un miligram de substanţă, care s-ar fi putut desprinde dintr-un corp cosmic, cu toate că pentru studii s-au folosit cele mai moderne mijloace de investigaţii. Alţi cercetători susţin că au descoperit, în stratul de turbă, particule metalice şi de silicaţi care pot avea o origine cosmică.
Certitudine însă nu există. Concluzia principală a unei recente reuniuni ştiinţifice consacrate problemei “fenomenului tungus” a fost unanimă: el nu se încadrează în nicio noţiune cunoscută sau acceptată până în prezent de ştiinţă. S-a presupus chiar că ar fi vorba de pătrunderea, în spaţiul terestru, a unei sonde spaţiale de pe altă planetă. Savanţii nu exclud, dar nici nu confirmă o astfel de ipoteză.
O altă ipoteză asupra misterioasei catastrofe tunguse din taigaua siberiană a fost emisă de doi savanţi ruşi, academicienii Gheorghi Petrov şi Vladimir Stulov, doctori în ştiinţe fizico-matematice. Ei au emis ipoteza ciocnirii Pământului cu nucleul unei comete. Corpul ceresc căzut în taigaua Tungusa – susţin ei – nu trebuie încadrat în aceeaşi categorie cu meteoriţii de fier sau de piatră, care uneori cad pe pământ.
Ei îşi susţin afirmaţia prin faptul că, în locul de cădere a presupusului meteorit, nu se observă nici un fel de crater, fenomen ce se formează obligatoriu la căderea pe Terra, cu o mare forţă cinetică, a unui meteorit. Cei doi savanţi aduc un argument destul de convingător: explozia corpului ceresc în atmosferă şi lovirea taigalei, pe o mare suprafaţă, de unda de şoc.
Potrivit acestei ipoteze, cei doi savanţi sovietici descriu fenomenul din 1908 în felul următor: în acea zi de 30 iunie o sferă afânată de zăpadă, cu o rază de aproximativ 300 de metri şi cu o densitate mai mică de 0,01 grame pe metru cub, a pătruns, cu o mare viteză, în straturile dense ale atmosferei, sub un anumit unghi faŢă de linia orizontului. Până la altitudinea de 40-60 de kilometri, acest uriaş “bulgăre” a evoluat ca un tot întreg, cu toate că o evaporare intensă începuse deja în partea sa frontală.
Procesul de evaporare s-a intensificat brusc, prin frecarea cu straturile de aer, iar norul de gaze, format sub acţiunea presiunii, a crescut în volum, frânându-i înaintarea spre Terra. Unda de şoc frontală s-a desprins de acesta, atrăgând după sine aerul încins din jur. La altitudinea de 10 kilometri, întregul “bulgăre” s-a gazeificat, pierzându-şi astfel forţa cinetică şi dispersându-se în atmosfera înconjurătoare. Unda sa de şoc însă a căzut pe Pământ şi a doborât arborii pe o suprafaţă întinsă din taigaua siberiană.
Acest bulgăre poros de zăpadă – susţin cei doi savanţi ruşi – ar fi fost nucleul unei comete. Petrov şi Stulov afirmă, în încheiere, că actualele teorii despre nucleele cometelor nu contrazic ipoteza lor. Este o nouă ipoteză, care, de altfel, nu explică în totalitate ce s-a petrecut cu aproape o sută de ani în urmă.
sursa: frontpress.ro
