Un popor de la Carpaţi până la Atena şi Bosfor- besotracii, o comunitate misterioasă

besotraci

sursa foto: ziarullumina.ro

În primele secole creştine, în Orient, existau mai multe biserici ale unei populaţii care, după toate probabilităţile, provenea din teritoriile sud-dunărene.

În documentele vremii, această misterioasă comunitate, care îşi ţinea slujbele în limba maternă, este menţionată sub numele de beso-tracică. Însuşi Niceta de Remesiana, care şi-a desfăşurat activitatea misionară în spaţiul Bulgariei şi Serbiei de astăzi şi în nordul Dunării, este menţionat ca episcop al besilor.

Prezenţa misterioşilor beso-traci în Orient a constituit o temă de studiu pentru pr. prof. Dumitru Stăniloae, care pune acest fapt în legătură cu unul dintre cele mai importante şi spectaculoase evenimente care s-au petrecut la Ierusalim după Învierea Mântuitorului Iisus Hristos: Cincizecimea.

Este vorba despre momentul în care „acelaşi Duh Sfânt al Aceluiaşi Hristos şi al aceleiaşi înţelegeri şi propovăduiri a Lui s-a coborât în chipul limbilor diferitelor neamuri”, cum spune marele teolog român. Dar oare să fi fost prezenţi la istoricul eveniment şi reprezentanţi ai neamului din teritoriile „lupilor de la Istru”, ai căror urmaşi suntem noi, cei de astăzi? Evanghelia după Ioan şi Faptele Apostolilor vorbesc despre prezenţa la Ierusalim a unor „elini din Pont” atât în Săptămâna Patimilor lui Iisus, cât şi la Cincizecime.

Nu este exclus ca sub denumirea de „elini” să fie menţionaţi de fapt reprezentanţii dacilor. Misiunea ulterioară a Sfântului Apostol Andrei (cu care acei „elini” discutaseră la Ierusalim) în teritoriile de la Istru ar putea fi un argument în acest sens.

Limbile pământului şi importanţa lor, între Babel şi Cincizecime

Vorbind despre evenimentul Cincizecimii, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că, în mod contrar cu ceea ce s-a întâmplat la Turnul Babel, când apariţia varietăţii limbilor i-au făcut pe cei de faţă să nu se mai înţeleagă, la Cincizecime, adică la naşterea Bisericii, prin aceeaşi varietate de limbi, s-a realizat o armonie între toţi, căci toţi înţelegeau şi exprimau în limbi diferite acelaşi lucru.

„Respectul din ziua Cincizecimii pentru limbile neamurilor l-a arătat Biserica în primele secole, folosind aceste limbi nu numai pentru convertirea diferitelor popoare, ci şi după aceea, admiţându-le ca limbi de cult şi acceptând traducerea Bibliei în acele limbi şi dezvoltarea unei literaturi creştine în ele”, remarca părintele profesor Stăniloae într-un articol intitulat „Universalitatea şi etnicitatea Bisericii în concepţia ortodoxă”.

Beso-tracii sunt menţionaţi în numeroase surse istorice

Spuneam la început că prezenţa beso-tracilor în Orient era un fapt bine cunoscut în primele secole creştine. Dintr-un studiu al părintelui Stăniloae, intitulat „Besii în mănăstirile din Orient”, publicat în 1976 în revista „Biserica Ortodoxă Română”, reiese că Teodor de Petra, pe la 530, alcătuind viaţa Sfântului Teodosie cel Mare (529), spunea despre acesta că pe la anul 465 a întemeiat la răsărit de Bethleem o mănăstire care avea patru biserici, iar într-una din ele, „neamul besilor înălţa în limba lor rugăciunile Stăpânului comun” (Patrologia graeca CXIV, col. 505 C).

Într-o scriere anterioară vieţii Sfântului Teodosie cel Mare, referitoare la o descriere a unei călătorii la Muntele Sinai, se vorbeşte despre trei egumeni care vorbeau în acea mănăstire latina, greaca, siriaca, egipteana şi besa (Antonini Placentini itinerarium – 911-912).

După cum se poate observa, între latină şi besă se face o distincţie clară. Iată şi alte menţionări istorice ale prezenţei besilor în Orient: Ioan Moscu, trăitor în a doua jumătate a secolului al VI-lea şi prima jumătate a secolului al VII-lea, vorbeşte în lucrarea „Pratum spirituale” despre existenţa a două mănăstiri în Palestina cu acelaşi nume – Soubiba – , una de limbă besă şi cealaltă de limbă siriacă; în „Viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit” se vorbeşte despre mai multe mănăstiri bese în Palestina; la anul 553, exista la Constantinopol o mănăstire de besi, deosebită de alte trei mănăstiri de români, una de egipteni şi alta de sirieni. Într-un document către împăratul Justinian, semnat de egumenii acestor mănăstiri şi de ai altora din Constantinopol, mai semna şi diaconul Zoticos, egumenul unei mănăstiri din Scythia.

Tot în acelaşi document, o altă mănăstire se numeşte „a lui Basian”, iar alta a „Sfintei Basa”. Frecventa prezenţă a besilor în Orient a fost sesizată şi de istoricul german Karl Holl, care atrăgea atenţia asupra acestui fapt în 1928.

CostumPopBis

Un popor de la Carpaţi până la Atena şi Bosfor

Pr. prof. Dumitru Stăniloae explică această frecvenţă a besilor prin „mărimea şi întinderea acestui popor traco-romanizat, care purta ca un alt nume şi pe acela de besi şi rolul însemnat jucat de el în Imperiul Roman şi apoi Bizantin al secolelor I-VII, ca şi deosebita lui râvnă religioasă”.

Conform aceleiaşi surse, poporul beso-trac se întindea „din nordul Carpaţilor, până la sud de Pind, aproape de Teba şi de Atena, ba chiar dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici”. Părintele Stăniloae aminteşte şi despre numeroasele inscripţii traco-besice menţionate de W. Tomaschek, în care sunt prezente nume ca Bitius, Bitii etc. şi avansează ipoteza că însuşi numele de Bizanţ ar fi de origine beso-tracică.

„Numele de besi îl purtau nu numai traci din sudul Dunării, ci şi cei de la nordul ei”, mai spune părintele Stăniloae.

Limba besă, dovadă a creştinismului strămoşilor noştri, născut la Cincizecime

Prezenţa masivă acestei populaţii în Orient este pusă de Tomaschek pe seama faptului că, „după ce tracii au devenit… o provincie romană, besii au dat contingentul principal al legiunilor şi al flotelor romane”, numărul celor „încorporaţi” atingând cifra de 200.000.

Ei umblau prin tot imperiul, deci şi la Locurile Sfinte din Orient, şi aveau autoritate să impună limba lor. Dar, aşa cum remarcă şi părintele Stăniloae, prezenţa frecventă a besilor în Orient „cu o limbă proprie” mai demonstrează şi existenţa „unui creştinism vechi la ei, păstrat într-o latină deosebită de cea care s-a extins de la Roma, începând de pe la anul 200, în tot Occidentul, prin abatere de la tradiţia Bisericii de la început, care n-a oprimat limbile naţionale populare în Biserică”. Adică a Bisericii de la Cincizecime, am preciza noi, în care cuvântul lui Dumnezeu s-a auzit la Ierusalim, prin glasul apostolilor, şi în limba strămoşilor noştri.

sursa: ziarullumina.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *