După 1989, odată cu revenirea democraţiei, au luat naştere tot felul de pariuri, aproape în toate compartimentele de activitate; nu este un lucru bun, pentru că în felul acesta s-a stârnit şi mai mult dorinţa de îmbogăţire rapidă, iubirea banilor, înmulţirea celor ce doresc să câştige peste noapte, fără efort susţinut.
Ştim că Dumnezeu l-a binecuvântat pe om să muncească, în sudoarea frunţii să-şi câştige buna vieţuire aici pe pământ. Şi tot câştigul lui să fie curat, din râvnă, din dragoste, cinstit, să-l onoreze. Sfântul Apostol Pavel spune „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce“ (II Tes. 3, 10).
Lui Dumnezeu nu-I plac lăcomia şi câştigurile necinstite. De aceea, iată că pariul de toate felurile nu este bun.
Dar jocurile de noroc îşi au locul în viaţa creştinilor? E păcat să joci la loto? Ce sfat le daţi oamenilor săraci, care îşi pun în acest „joc“ toată speranţa?
La fel şi cu jocurile de noroc… Nu-i păcat să pierzi atât de mult din munca ta cinstită, la loto?
Dumnezeu a rânduit ca unii oameni să se nască bogaţi, în ţări bogate, în familii bogate; alţii să se nască în familii sărace, în ţări şi localităţi sărace, iar nădejdea lor să fie pusă în grija lui Dumnezeu, Care este atât de aproape de noi şi ştie totul despre noi.
Sfatul cel mai pertinent este dat de învăţătura Bisericii, care ne arată clar că nu se termină totul aici, că cei săraci pot avea ceva mai frumos în viaţa de dincolo, pot primi bogăţia vieţii veşnice. E greu, dar nu imposibil să înţeleagă că ei sunt aici în nevoie şi dureri, dar dincolo pot fi răsplătiţi. „Nu vă adunaţi comori aici pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură“, ne învaţă Sfânta Scriptură la Matei 6, 19-20. Şi, aşa, să nu ne rătăcim printre pariuri, jocuri de noroc de tot felul, care nu au nici un rost în viaţa noastră, dimpotrivă cu ele pierdem şi bruma agonisită.
Ce ne puteţi spune despre noroc? Cum se poate explica unui om care nu crede în existenţa lui Dumnezeu că nu există noroc?
Ştim că Dumnezeu este Atotştiutor şi nimic nu a făcut întâmplător, deci toate se întâmplă după voia lui Dumnezeu, că Dumnezeu face toate câte voieşte. Fiecare om trebuie să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu şi să se mântuiască. Numai aşa poate realiza că nu este noroc, hazard. Altfel nu poţi lămuri pe cineva, dacă nu crede în existenţa lui Dumnezeu şi nu vrea să colaboreze cu El.
Spuneaţi că toate se întâmplă după voia lui Dumnezeu, că El face toate câte voieşte – cineva ar putea înţelege aceasta în sensul unei predestinări, că divinitatea ar trasa dinainte un destin pentru fiecare om, fără să ţină seama de alegerile, de libertatea noastră…
Problema predestinării este foarte dificilă, de aceea nici nu este înţeleasă cum trebuie. Noi nu suntem o întâmplare, lăsaţi la îndemâna soartei, aşa cum cred unii. Ceea ce ni se întâmplă, bune sau rele, fac parte din crucea vieţii noastre şi sunt consecinţele alegerilor pe care le facem noi. Înaintea noastră sunt puse cele ce asigură viaţa, dar şi cele ce aduc moartea, binecuvântările şi blestemele, iar alegerea ne aparţine. Multe dintre cele ce ni se întâmpă le putem de multe ori explica şi înţelege la nivelul gândirii noastre, fiind consecinţele a ceea ce am vorbit, am săvârşit, am trăit. Atunci când ni se pare că nu mai înţelegem nimic, să apelăm la ceea ce ştim că ne ajută: credinţa, ordinea din sufletul nostru şi înţelepciunea – care este unul dintre compartimentele inimii noastre – şi se va face lumină.
„Nu cumva vom zice că nu ne pocăim pentru că nu ne-a fost scris să ne pocăim?“
Ce ne puteţi spune despre zicala „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus“?
Este doar un proverb născocit de mintea oamenilor necunoscători ai planului lui Dumnezeu, Care ne vrea binele şi are pregătit pentru noi ceea ce spunea Sfântul Apostol Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit…“ (I Cor. 2, 9).
Găsim foarte multe texte în Sfânta Scriptură la care putem apela pentru a lămuri această spusă, dar mie mi-a plăcut mult convorbirea lui Nicodim cu Mântuitorul Iisus Hristos, în cadrul căreia Mântuitorul îi vorbeşte despre naşterea din nou. „Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul. Cel ce crede într-Însul nu este judecat, dar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata aceasta este: că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele. Că tot cel ce face rele urăşte Lumina şi nu vine la lumină, pentru ca să nu i se vădească faptele; dar cel ce face adevărul vine la Lumină, pentru ca faptele lui să se arate că întru Dumnezeu sunt săvârşite“ (Ioan 3, 16-21).
Domnul Hristos a venit în lume, oferind tuturor oamenilor posibilitatea să se mântuiască, dar ei sunt cei care aleg să ajungă sau nu la vederea luminii mântuirii. Dacă totuşi vrem să acceptăm acest proverb, atunci trebuie să ne gândim că Dumnezeu a hotărât în suveranitatea Lui şi ne-a scris mesajul Evangheliei până la urechile noastre. Ce vom face însă cu această chemare? Ce răspuns vom avea? Nu cumva vom zice că nu ne pocăim pentru că nu ne-a fost scris să ne pocăim? Prin planurile Sale, Dumnezeu a făcut tot ce ţinea de El, pătimind şi murind pe cruce pentru noi, pentru toată lumea. Dacă refuzăm să credem aceasta şi să ne pocăim, Sfânta Scriptură spune că deja am şi fost judecaţi, pentru că nu am crezut în numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.
Fiecare trebuie să se grăbească în a se naşte din nou, aşa cum au procedat ascultătorii Sfântului Apostol Petru în ziua Cincizecimii, când l-au întrebat „«Fraţilor, ce să facem?». Petru le-a răspuns: «Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci această făgăduinţă este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum…»“. (FA 2, 37, 38).
sursa: http://www.doxologia.ro/
