“Lămpile eterne” găsite- pe trei continente- în morminte şi temple vechi de sute şi sute de ani au rămas o enigmă încă neelucidată.
Ele datează din cea mai timpurie antichitate. Biblia, de exemplu, în capitolul 27 din Exod, verset 20, descrie tabernaculul (cutie de argint în formă de biserică, în care se păstrează anafura, mirul sau alte obiecte de cult) ca o astfel de lampă eternă.
Numeroşi autori greci, arabi, romani, dar şi din evul mediu, au scris despre descoperirea de a lungul timpului a unor astfel de felinare în criptele sau în templele antice, închinate unor zeităţi, regi, copiilor acestora sau ale unor personalităţi ale vremii. În bisericile creştine, o candelă rămâne aprinsă continuu, astăzi curentul electric înlocuind uleiul tradiţional. Lumina simbolizează prezenţa lui Iisus.
Bijuteria de pe fruntea unei statui a zeiţei Hera lumina noaptea
Scriitorul satiric Lucian (anii 120-180 ) a văzut, în timpul unuia din voiajele sale la Heirapolis, în Siria, pe fruntea unei statui ce o înfăţişa pe Hera o bijuterie strălucitoare care noaptea lumina tot templul. Într-un alt lăcaş, Baalbek, dedicate lui Jupiter, era o altă piatră incandescentă, luminoasă. Numa Pompilius, al doilea rege al Romei, avea o astfel de lampă eternă în domul din templul său. Plutarh a povestit că intrând în templul lui Jupiter-Ammon, a văzut o candelă arzând, iar preoţii ştiau că arde încă din prima perioadă a antichităţii. Gaius Plinius ( sec. I ), un erudite al Imperiului Roman susţinea că o lampă umplută cu ulei foarte pur şi cu o feştilă dintr-un fel de azbest ar putea arde la infinit.
Idei similare au fost emise, un secol mai târziu de Hero din Alexandria, inginer şi matematician de origine greco- egipteană. St Augustin, (354-430), a lăsat descrierea unei elegante lămpi din templul lui Isis (Egipt), pe care nici vântul nici ploaia n-o pot opri. Aceeaşi lampă a fost descrisă şi de Fortunius Licetus.În timpul domniei lui Justinian, împărat al Bizanţului, în anul 527 când se renova edificiul Edessa, din Siria s-au găsit, ascunse într-o nişă, , un crucifix şi o lampă, care ar fi ars vreo 500 de ani.
Către anul 1300, Marcus Grecus, scria în cartea sa „Liber Ignium” cum se poate realiza o lampă care să ardă la nesfârşit. Lângă Roma, în 1401, s-a găsit mormântul lui Pallas, fiul regelui troian Evandre, luminat de o lampă perpetuă. Pentru a se stinge, fie trebuia să bată vântul, sau după alte versiuni, să se răstoarne tot “lichidul” din ea care arsese timp sute de ani.
Candela din cripta fiicei lui Cicero a ars 1500 de ani!
În valea Appienna, aproape de Roma, în aprilie 1485, s-a deschis cripta fiicei lui Cicero, Tullia, decedată în 44. Candela care ardea firav i-a surprins pe arheologi, care din greşeală au stins-o. Arsese timp de 1500 de ani! In mormânt, cufundat într-un lichid de culoare închisă, a cărui compoziţie a rămas necunoscută, zăcea trupul Tulliei, fiica lui Cicero. Corpul era într-o perfectă stare de conservare, nici una din trăsăturile feţei nefiind alterată. Nimeni nu a reuşit să explice remarcabila longevitate a felinarului. La Muzeul Leyda există două astfel de lămpi, gasite într-o mănăstire din Anglia, la începutul secolului al XV-lea, şi se presupune ca ardeau de vreo 900 de ani, iar cercetarea lor ar putea dezlega misterul.
Istoricul englez Cambden, în 1586 vorbeşte de o lampă eternă, găsită în cripta lui Constantius Chlorus, tatăl împăratului Constantin cel Mare, decedat în 306, în Anglia.
Cambden spunea că şi la deschiderea altor morminte s-au găsit acelaşi gen de lămpi. In Germania anului 1604 a fost descoperit, în interiorul unei caverne, un mormânt. Conform unei inscripţii gravate pe o placă de aramă, monumentul funerar aparţinea lui Christian Rosenkreutz, decedat în 1484, presupus fondator al societăţii secrete Rose-Croix (Crucea de Trandafiri). Cei care au pătruns în sanctuar au fost uimiţi de lumina ce scălda obiectele din mausoleu, lumină care venea mai multe lămpi eterne şi care s-au stins înainte ca secretul lor să fie descifrat. În 1681, lângă Grenoble, un mercenar pe nume Du Praz, a găsit o bizară lampă din sticlă care ardea într-un mormânt, care fusese deschis. Lampa a fost dusă într-o mănăstire apropiată, unde ea a continuat să ardă multe luni, până când într-o zi vântul a stins-o.
Lovite, lămpile explodau violent
O sută de ani mai târziu a fost descoperit un alt templu subteran care-i aparţinea unui membru al confreriei. In ziua de 15 mai 1717, oamenii care au pătruns în sanctuar au găsit un fotoliu de piatră pe care era aşezat un bărbat mumificat, ce părea a citi dintr-o carte voluminoasă, sprijinită pe genunchi. Lângă necunoscut, un felinar răspândea o lumină plăcută. Se spune că, brusc, o mână a cadavrului a stins pe neaşteptate, lampa eternă, îngrozindu-i pe cei prezenţi. Aceste neobişnuite mijloace de iluminat par să fii fost destul de bine cunoscute în Evul Mediu. Sferice şi confecţionate dintr-un material care nu era nici piatră, nici sticlă, nici metal, dar care semăna cu toate aceste materii la un loc. Aceste candele intrau singure în funcţiune şi nu foloseau nici unul din materialele combustibile cunoscute în acea vreme.
Degajau căldură şi lumină intense, fără a scoate fum, iar lovite, explodau violent, distrugând palate, aşa cum s-a întâmplat în Cipru, la Famagusta, şi în Nicosia. Când o astfel de lampă eternă a fost aruncată în mare, fiind considerat “lucrătură diavolească”, a izbucnit furtuna.
Aşa a apărut ideea originii nepământene a ciudatelor obiecte.
Legede de pe trei continente-Europa, Asia şi Africa- povestesc cu toatele că ar fi fost dăruite oamenilor de fiinţe coborâte din cer. Cronicarul Barco Centenerra a descris şi el o lampă, care semăna cu luna, fixată în vârful unui stâlp înalt şi care lumina toată cetatea, denumită de conchistadori Gran Marco ( Matto Grosso, din Paraguai). In timpul luptelor, misteriosul obiect a dispărut fără urmă, sustras poate de băştinaşii care s-au retras în inima junglei.
Un alt explorator, Ian Idriss,povesteşte despre căpeteniile din triburile merilor, care erau posesoarele unor toiege pe care, în timpul ceremoniilor, deţinătorii lor le îndreptau spre cer, din vârful lor ţâşnea, mai ales înainte de furtună, o lumină albăstruie. Pentru realizarea toiegelor se foloseau 3 pietre ovale – compoziţia lor Idriss nu o cunoştea- introduse într-o trestie groasă de bambus
Fosforescente sau cu flacără
Numeroşi exploratori, clerici, alchimişti şi alţi curioşi au fost interesaţi de aceste lămpi cu flacără veşnică. Pentru unii, ele erau opera diavolului, iar pentru persoanele religioase astfel de felinare aveau proprietăţi uluitoare, misterioase, dar nu magice.Sigur, s-a spus şi că ele sunt o şmecherie şi că dacă nu pot fi fabricate înseamnă că n-au existat cu adevărat.
Curiozitatea stârnită de aceste obiecte bizare a avut şi urmări bune. Astfel, încercând să demonstreze că aceste lămpi sunt reale, alchimistul german Brand de Hambourg a descoperit în 1669 fosforul.
Numeroase ipoteze s-au emis şi despre modul în care ar fi putut funcţiona aceste candele. Cele mai multe susţin că feştila ( se pare că era făcută din piele de salamandră, iar alteori dintr-un metal!) candelor avea nevoie de aer ca să ardă; altele, din contră, spun că flacăra se stingea imediat când intra în contact cu aerul.(?).
Apoi, unele dintre lămpi au flacără, dar nu puţine dintre ele sunt fosforescente….Şi uleiul din ele rămâne un mister : ar putea fi bituminos, ar putea proveni din aur, fiind obţinut prin procedee alchimice secrete, sau este pur şi simplu de origini vegetale ( ulei extras dintr-o specie de fasole egipteană foarte toxică).
Astăzi, singurele mijloace care ar putea egala performanţele enigmaticelor lămpi eterne s-ar putea baza pe energia nucleară, spun specialiştii, sau mai probabil pe energia neconvenţională. O posibilitate ar putea-o constitui valorificarea curenţilor telurici din profunzimea pământului, care înmagazinează energii imense, iar o alta – utilizarea câmpului electric, care atinge oriunde pe suprafaţa planetei, în medie, 75 de volţi/m. Când se apropie o furtună sau un cutremur, câmpul poate ajunge la 4000 de volti/m.
sursa: independent-al.ro
