Da, în ziua de azi ne preocupăm de orice, dar evităm mereu să ne gândim la boli, la moarte. Credem că ştim deja tot ce e de ştiut despre moarte… şi oricum ne va ajunge mai devreme sau mai târziu, deci de ce să mai pierdem vremea să ne şi gândim la asta? E clar ce e moartea… nu-i aşa?
Chiar aşa, ce este moartea? Moartea este un proces. Pe vremuri moartea era considerată un fenomen complex: un fenomen medical, teologic, filozofic, juridic… acum a rămas doar un fenomen medical, aflat exclusiv la cheremul medicilor. Nu mai există o definiţie legală a morţii, în schimb există definiţa medicală: „În prezent se poate vorbi de deces în două situaţii diferite: când apare întreruperea ireversibilă a funcţiilor respiratorie şi circulatorie sau când sunt întrerupte ireversibil toate funcţiile sistemului nervos central, inclusiv cea a trunchiului cerebral.”
„Expertiza” comitetului de la Harvard stabilise iniţial că „mortul cerebral” nu avea voie să aibă reflexe. Ulterior s-a constatat ca aproximativ 75% dintre pacienţii etichetaţi drept „morţi cerebrali” aveau reflexe!
După Dragomirescu [1996] „moartea este încetarea definitivă şi ireversibilă a vieţii, prin oprirea funcţiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar menţinerii vieţii, încetarea fenomenelor vitale mergând până la oprirea activităţii metabolice celulare.”
Dr. Paul Byrne, un pediatru şi neonatolog american care luptă de zeci de ani pentru informarea populaţiei despre ceea ce înseamnă cu adevărat donarea de organe, descrie un „mort cerebral” astfel: „În acest caz, trupul este cald şi flexibil. Inima îi bate, are culoare normală, temperatură şi tensiune. Majoritatea funcţiilor există, inclusiv digestia, excreţia şi menţinerea unui echilibru al fluidelor cu eliminarea normală a urinei. Va exista adesea o reacţie la inciziile chirurgicale, creşte tensiunea! Dacă este observat o perioadă mai lungă de timp, o persoană declarată «în moarte cerebrală» va arăta semne de vindecare şi dezvoltare şi va trece prin perioada pubertăţii, dacă este copil.”
Dr. Alan Shewmon, profesor de neurologie pediatrică la UCLA, a documentat peste 175 de cazuri de oameni diagnosticaţi cu „moarte cerebrală”, care au supravieţuit o perioadă foarte lungă de timp. El argumentează că creierul, la fel ca orice alt sistem din organismul nostru, nu este singurul care defineşte o persoană. Un „mort cerebral” este cel mult un muribund fără funcţii cerebrale măsurabile, dar cu funcţii organice active şi de multe ori şi senzoriale, de multe ori şi cu reflexe… întrucât nu se poate constata cu precizie moartea tuturor neuronilor şi ireversibilitatea tuturor funcţiilor cerebrale, „moartea cerebrală” este un termen foarte periculos.
Medicul J.L. Bernat, în lucrarea lui foarte importantă cu titlul Despre definiţia şi criteriul morţii(1981) afirmă că „definim moartea ca încheierea permanentă a funcţionării organismului ca întreg”.
Expertul Camerei Federale de Medici din Germania, prof. dr. Dieter Birnbacher, a declarat deschis în 2010: „Se recoltează organe de la un organism viu. Trebuie să admitem că oamenii aflaţi în moarte cerebrală nu sunt încă morţi, dar îi putem totuşi folosi ca donatori de organe. La explantarea organelor unui mort cerebral se scot organe dintr-o fiinţă umană vie.”
Aşa-numitul President’s Council on Bioethics (SUA) a stabilit clar în 2008: moartea cerebrală nu este un criteriu biologic, în conformitate cu ştiinţele naturii, pentru pronunţarea morţii. Consiliul de Bioetică admite că supoziţiile făcute până atunci despre legătura temporală şi cauzală dintre moartea cerebrală diagnosticată şi dezintegrarea funcţiilor corporale au fost infirmate empiric. Integritatea organismului uman nu este dată de suma organelor individuale. Creierul nu este integratorul diverselor funcţii ale corpului, integrarea este o trăsătură emergentă a întregului organism. Credeţi că aceste constatări au deranjat cumva industria transplantării de organe?
Dr. David W. Evans scrie: „M-am întrebat de ce continui să încerc să fac cunoscut adevărul despre transplantare, după 35 de ani de eforturi destul de lipsite de efecte. La început m-a motivat descoperirea fraudei ştiinţifice şi intelectuale implicate în definiţia de «moarte cerebrală» când era clar că se testau doar părţi infime din creier. Pe măsură ce trecea timpul, motivele tot mai puternice au devenit îngrijorarea în ce priveşte modul cum oamenii vulnerabili sunt păcăliţi, mai ales de către autorităţile medicale, cu intenţia de a obţine mai multe organe pentru transplant – cu orice preţ, după cum se pare. Dacă milioanele de oameni care au semnat cardurile de donatori în ideea că vor dona organele «după moarte» nu au fost informaţi că riscă să fie doar diagnosticaţi ca morţi cu ajutorul unor criterii controversate în lumea medicală, atunci ei au fost înşelaţi, iar «acordul» lor de a dona organe nu este valabil din punct de vedere juridic.”
Conceptul de moarte cerebrală este „empiric şi logic FALS”, scrie cercetătorul în neurologie Gerhard Roth.
Psihiatrul Johann-Christoph Student afirmă că este „absolut inacceptabil ca morţii cerebrali să fie etichetaţi ca morţi” şi că ei sunt doar „definiţi ca morţi deoarece medicii nu au curajul să admită că organele sunt extrase pe viu de la persoane care încă au viaţă în ele”.
Medicul internist Linus Geisler susţine că un „mort cerebral” este o persoană vie căreia îi lipsesc anumite funcţii ale creierului şi că în procesul morţii, sistemul medical îşi permite să tragă linia de separare dintre viaţă şi moarte după criterii arbitrare.
Dr. Max-Otto Bruker, internist, declară: „În prezent moartea cerebrală este considerată în mod absurd ca moarte totală, deşi nu există dovezi suficiente pentru această afirmaţie. Mi-e ruşine pentru profesia de medic, pentru colegele şi colegii mei care nu se revoltă în mod clar faţă de modul cum este informată populaţia în privinţa transplantării de organe. Prin tăcerea lor, ei favorizează astfel o afacere întunecată, practicată fără etică şi morală, o afacere care ignoră demnitatea umană şi bagatelizează riscurile uciderii unei persoane aflate încă în viaţă.”
Fundaţia Germană pentru Transplant de Organe admite că „şi după intrarea în moarte cerebrală pot fi constatate mişcări ale extremităţilor”, cum ar fi semnul lui Lazăr – o mişcare care seamănă cu o îmbrăţişare. „Asemenea mişcări pot fi constatate la cca. 75% dintre cei aflaţi în moarte cerebrală”, recunoaşte Fundaţia.
Cardiologul german dr. Paolo Bavastro afirmă: „Reflexele sunt fenomene vitale, indiferent de locul unde apar şi forma în care se manifestă. Un mort, un cadavru nu are reflexe! Cei care susţin definiţia morţii cerebrale afirmă: sunt doar reflexe, omul e mort. Ei bine, această «logică» ţine cel mult de o «etică a eliminării prin definire» şi este în realitate o încercare de tutelare a percepţiilor, cum a explicat şi filozoful Robert Spaemann. Pacienţii definiţi ca morţi cerebrali ne arată clar multe procese vitale care au funcţii integrative: respiraţia internă (schimb de gaze între sânge şi ţesuturi), respiraţia celulară, reglarea tensiunii, activitate cardiacă spontană, reglarea temperaturii, eliminare (urina şi fecale), procese metabolice, producţie şi eliminare de hormoni, producţie de sânge proaspăt etc. Un om grav bolnav, un muribund este încă pacient, nu este un mort.”
Referitor la importanţa „reflexelor”, să nu uităm că în conceptul iniţial formulat de Comitetul de la Harvard se vorbea despre o „areflexie totală” (deci lipsa totală de reflexe!), dar imediat ce s-a început cu practica de măcelărire a „morţilor cerebrali” s-a constatat că 75% aveau multe reflexe, de aceea repejor s-a modificat iar definiţia, precizându-se că trebuie să existe doar o „areflexie cerebrală”. Alba-neagra!
Într-o prelegere, dr. Paolo Bavastro puncta: „Să analizăm problematica morţii cerebrale şi dintr-o altă perspectivă, citind explicaţiile fizicianului E. Schrödinger, părintele mecanicii cuantice, care în 1944 pusese întrebarea «Cum se explică prin fizică şi chimie procesele din timp şi spaţiu care au loc în interiorul limitat al unui organism viu? Care sunt caracteristicile vieţii?». Răspunsul lui sună aşa: «Când acel organism continuă să facă ceva, se mişcă, schimbă substanţe cu mediul într-o perioadă mai lungă decât ne-am aştepta de la o bucată de materie moartă. […] Cândva dispare acea calitate a organismului şi rămâne doar o bucată moartă de materie. […] În fizică numim acest fenomen stare de echilibru termodinamic sau stare de entropie maxima.» – Astfel, semnele vieţii sunt rezistenţa pe care o opune organismul prăbuşirii finale – nu capacitatea de a se reproduce, de a creşte, de a se dezvolta, ci faptul că este capabil să rămână «în mişcare» atâta timp. După Schrödinger, capacitatea organismului de a se opune morţii este legată de ordinea caracteristică a moleculelor pentru care nu se aplică legile obişnuite ale fizicii. Atât timp cât un om, un organism, trăieşte, pentru acesta nu sunt valabile legile obişnuite ale fizicii; el nu intră în dezagregare, se eliberează din entropie; abia în moarte, după încheierea procesului de deces se aplică legile fizicii, ale entropiei: organismul intră în dezagregare, organele încep să se dizolve, se tinde către un echilibru termodinamic. După considerente pur fizice, un om căruia i-a cedat creierul este un om viu! Organele acestui om pot fi recoltate din singurul motiv că el încă nu a intrat în stare de entropie, deci este încă viu! În cazul morţilor cerebrali, din punct de vedere biologic, fenomenologic şi fizic (dar nu numai) este vorba de oameni vii! Sunt oameni grav bolnavi, oameni aflaţi pe moarte, însă un muribund este un om care încă trăieşte.” (Schrödinger, Ce este viaţa, 1987, Fox Keller Noua gândire despre viaţă, 1998)
Citind până aici cred că v-aţi dat seama deja că există o mare diferenţă între moartea biologică, adică moartea reală, şi cea cerebrală, nou definită peste noapte de medicina „modernă” în scopuri bine determinate. Gândirea mecanicistă ne face dealtfel uşor de manipulat şi ne ţine pe majoritatea dintre noi într-o închisoare a spiritului, în care am ajuns să considerăm că doar creierul ne defineşte, am uitat că suntem de fapt nişte fiinţe foarte complexe, că suntem mai mult decât simpla materie sau masă biologică, iar sufletul şi spiritul nostru nu se află doar în trunchiul cerebral! Dar oricum asta nu are nicio legatură cu definiţia frauduloasă a „morţii cerebrale”, despre care ştim acum că a fost inventată doar pentru a se da mână liberă traficului legalizat de organe.
SURSA : piersicuta.blogspot.de
