1. A treia planetă de la Soare
Pământul este cea de-a treia planetă de la Soare şi deocamdată singura planetă cunoscută care dispune de atmosferă bogată în oxigen, oceane şi alte cursuri de apă în stare lichidă, la suprafaţă, condiţii esenţiale pentru viaţă. Pământul este una dintre cele patru planete telurice din sistemul nostru solar, alături de Mercur, Venus şi Marte.
2. Sferă turtită
Pământul nu este o sferă perfectă. Forţa centrifugă, care rezultă din rotaţia planetei, acţionează perpendicular pe axa Pământului, axă care este înclinată. Rezultatul este că la Ecuator forţa centrifugă nu este exact de sens opus gravitaţiei. Acest dezechilibru se adaugă în zona ecuatorială unde gravitaţia împinge un volum suplimentar de apă şi masă terestră, rezultând forma de sferă uşor turtită a planetei.
3. Pământul are o talie… generoasă
La Ecuator circumferinţa Pământului este de 40.075 kilometri şi, din cauza distanţei mai mari faţă de centrul Pământului decât la poli, practic cântărim mai puţin dacă ne aflăm în zona ecuatorială, iar greutatea noastră creşte pe măsură ce înaintăm spre unul dintre polii tereştri.
4. În mişcare
Chiar dacă pare că stăm pe loc, de fapt ne mişcăm prin spaţiu şi încă foarte repede. Din nou, în funcţie de locul în care ne aflăm pe suprafaţa Pământului, ne mişcăm prin spaţiu cu viteze de până la 1.610 km/h. Oamenii din zona ecuatorială se mişcă cel mai rapid, în timp ce o persoană care ar sta exact deasupra Polului Nord sau Sud ar fi complet nemişcată (să ne imaginăm o minge de baschet învârtită de un atlet pe deget).
5. Călătorim mereu în jurul Soarelui
În afara mişcării în jurul propriei axe, Pământul se află pe orbită în jurul Soarelui şi se deplasează cu viteza de 107.826 km/h. Norocul este că la nivelul sistemului solar nu se dau amenzi pentru viteză.
6. O planetă bătrână!
Oamenii de ştiinţă au calculat vârsta Pământului prin datarea celor mai vechi roci de pe planetă şi cei mai vechi meteoriţi descoperiţi pe Terra (meteoriţii şi Pământul s-au format în aceeaşi perioadă de timp, odată cu restul sistemului solar). Concluzia este că Pământul are vârsta de aproximativ 4,54 miliarde de ani. Mulţi înainte! Cele mai vechi roci cunoscute de pe Pământ formează aşa-numita Centură Nuvvuagittuq pe coasta Golfului Hudson, din nordul Quebecului (Canada) şi datează de 4,28 miliarde de ani.
7. Pământul…reciclat
Solul pe care păşim este rezultatul reciclării naturale. Planeta noastră este vie şi dispune de un ciclu de reciclare care transformă rocile magmatice în roci sedimentare, rocile sedimentare în roci metamorfice şi apoi înapoi în roci magmatice. Acest ciclu nu este unul perfect. El funcţionează în felul următor: magma din străfundurile Pământului iese spre suprafaţă şi se întăreşte sub formă de roci (cele magmatice). Procesele tectonice ridică aceste roci până la suprafaţă unde sunt expuse proceselor de eroziune.
Mici fragmente desprinse din aceste roci în urma procesului de eroziune sunt depozitate şi îngropate, iar presiunea exercitată de straturile de deasupra le compactează şi le transformă în roci sedimentare, aşa cum sunt gresiile. În timp, rocile sedimentare formate astfel se scufundă şi mai mult şi se “coc” la presiuni şi temperaturi foarte mari, transformându-se în roci metamorfice.
Desigur că acest proces nu este perfect circular. De-a lungul drumului, rocile sedimentare pot fi supuse din nou eroziunii, iar cele metamorfice pot fi ridicate din nou spre suprafaţă. Însă dacă rocile metamorfice sunt prinse într-o zonă de subducţie, unde o parte a crustei pătrunde sub alta, ajung să fie topite şi transformate din nou în magmă.
8. Cutremurele de pe Lună
Satelitul natural al Pământului pare mai degrabă un corp mort, inactiv. Cu toate acestea, pe Lună se produc cutremure — de putere mai mică şi mai rare decât pe Pământ. Conform USGS (United States Geological Survey), seismele de pe Lună par să fie legate de forţele mareice asociate variaţiilor de distanţă dintre satelit şi planeta noastră. Cutremurele selenare se produc la adâncimi mari, la aproximativ jumătatea distanţei dintre suprafaţa Selenei şi centrul său.
9. Cel mai mare seism terestru
Până în prezent, cel mai mare cutremur înregistrat vreodată s-a produs la 22 mai 1960 în Chile şi a avut magnitudinea de 9,5, conform USGS.
10. Cel mai fierbinte loc de pe planetă
Cel mai fierbinte loc de pe Pământ este El Azizia, în Libia, unde staţiile meteorologice au înregistrat recordul de temperatură de 57,8 grade Celsius la data de 13 septembrie 1922, conform NASA Earth Observatory. Este posibil să fi existat şi temperaturi mai ridicate în afara reţelei de staţii meteorologice.
11. Cel mai rece loc de pe planetă
Deloc surprinzător, cel mai rece loc de pe planetă este Antarctica unde iarna temperaturile pot atinge—73 de grade Celsius. Recordul absolut al temperaturilor negative s-a înregistrat la staţia ştiinţifică rusă Vostok, din Antarctica, la 21 iulie 1983, în plină iarnă australă, când termometrele au indicat—89,2 grade Celsius, conform USGS.
12. Continentul extremelor
Antarctica este un loc al extremelor. Calota glaciară antarctică conţine aproximativ 70% din apa dulce de pe Terra şi aproximativ 90% din gheaţa de pe planeta noastră, deşi este doar pe locul 5 în topul celor mai mari continente. De asemenea, interesant este şi faptul că Antarctica este considerată un deşert, având regiuni în interiorul său în care precipitaţiile anuale nu depăşesc 50 mm pe an şi acestea sub formă de zăpadă, evident.
13. Stalagmite la maxim!
Pentru amatorii de frumuseţi speologice, cea mai mare stalagmită din lume poate fi admirată în Cuba, în Cueva San Martin Infierno, ce a crescut până la înălţimea de 67,2 metri.
14. Gravitaţia poate fi ciudată
Pământul nu este o sferă perfectă şi astfel masa sa nu este distribuită uniform. Prin urmare, nici gravitaţia nu este constantă în orice punct de la suprafaţa globului. Una dintre anomaliile gravitaţionale misterioase ale Terrei se produce în Golful Hudson din Canada. În această zonă gravitaţia este mai mică decât în alte regiuni, iar un studiu din 2007 ajungea la concluzia că topirea gheţarilor din această arie este cauza.
Gheaţa care acoperea această regiune în perioada ultimei ere glaciare s-a topit de multă vreme, dar solul nu şi-a revenit complet după eliberarea de presiunea gheţurilor. Iar cum gravitaţia dintr-o regiune este proporţională cu masa de materie aflată deasupra respectivei regiuni, iar gheţarii au dislocat o parte din sol, rezultă o atracţie gravitaţională puţin mai mică în văile săpate de gheţari.
15. Polii magnetici migrează
Pământul are un câmp magnetic protector care este rezultatul oceanului de metal topit din interiorul său, care curge în jurul nucleului solid, din fier. Acest ocean de metal lichid generează prin frecare, asemenea unui dinam, curent electric, care, la rândul său, generează câmpul magnetic. Încă de la începutul secolului XIX, polul magnetic de nord al Pământului s-a deplasat spre nord cu mai mult de 1.100 de kilometri, conform NASA. Viteza de deplasare a crescut de-a lungul anilor, în prezent nordul magnetic deplasându-se spre nord cu aproximativ 64 de kilometri pe an, faţă de doar 16 km/an, viteza estimată în secolul XX.
Câmpul magnetic al Pământului are intensitatea variabilă, iar recent oamenii de ştiinţă au observat că intensitatea sa scade.
16. Inversarea polilor magnetici
În ultimii 20 de milioane de ani planeta noastră a trecut periodic, la fiecare 200.000 — 300.000 de ani prin inversări ale polilor magnetici. Până în 2016 a trecut însă mai mult de dublul perioadei de la ultima astfel de inversare. Astfel de inversări nu se produc într-o clipă, ci de-a lungul sutelor de mii de ani. În cadrul acestui proces polii magnetici încep să se distanţeze de regiunea polilor geografici şi sfârşesc prin a se inversa, conform astronomilor de la Universitatea Cornell.
17. Cel mai înalt munte
Titlul de cel mai înalt munte de pe Pământ este deţinut, de fapt, de doi munţi — Everest şi Mauna Kea. Vârful Everestului este cel mai înalt punct de la suprafaţa Pământului, ajungând la 8.848 de metri faţă de nivelul mării.
Dacă pornim cu măsurătoarea de la bază, Mauna Kea este cel mai înalt munte de pe Pământ măsurând nu mai puţin de 17.170 de metri, conform USGS. Mauna Kea se ridică până la altitudinea de 4.170 m deasupra nivelului mării, dar el continuă să coboare sub apă încă 5.000 m, iar partea centrală a vulcanului Mauna Kea a creat o depresiune pe fundul mării de încă 8.000 m în forma unui con răsturnat.
18. Pământul a avut două luni
Pământul ar fi avut la un moment dat în istoria sa doi sateliţi naturali importanţi. Cel de-al doilea satelit, mai mic decât Selena, cu un diametru de doar aproximativ 1.200 km, s-ar fi aflat pe orbita Pământului o perioadă de timp înainte de a se ciocni cu Luna. Acest impact catastrofal poate explica de ce cele două părţi ale Lunii sunt atât de diferite una faţă de cealaltă, conform unui material publicat în 2011 în revista Nature. Prin comparaţie, Luna are diametrul de aproximativ 3.470 km.
19. Pământul încă are un al doilea satelit natural
Unii oameni de ştiinţă susţin că Pământul are în prezent doi sateliţi naturali. Conform unui material publicat în 2011 în revista ICARUS, un asteroid cu diametrul între 1 metru şi 3,3 metri se află în orice moment pe orbita Terrei.
Nu este vorba mereu de acelaşi asteroid, ci mai degrabă de o “lună temporară”, care se schimbă. Conform studiului publicat în 2011, gravitaţia terestră capturează asteroizi care trec prin vecinătatea planetei, în drumul lor în jurul Soarelui. Un astfel de satelit temporar rămâne pe orbita terestră timp de cel mult 9 luni după care este proiectat mai departe în spaţiu.
20. Locul unde pietrele se deplasează
Oricât de ciudat ar părea, pe Pământ există un loc în care pietrele se deplasează — în bazinul secat al unui lac denumit Racetrack Playa din Death Valley, un deşert din estul Californiei. Acolo, pietre şi chiar stânci, cântărind până la sute de kilograme, se deplasează.
Fenomenul are următoarea explicaţie: rocile sunt acoperite de gheaţă şi intră în contact cu scurgeri de apă de pe marginile bazinului, provenite din gheaţa topită de pe coastele dealurilor din jur. În contact cu apa, gheaţa care acoperă rocile devine foarte alunecoasă şi este suficientă chiar şi o mică briză pentru a împinge aceste pietre dintr-o parte în alta pe suprafaţa perfect plană din Racetrack Playa.
21. Promisiunea înălţimilor şi hipoxia
La 8 mai 1978 alpiniştii Reinhold Messner şi Peter Habeler au devenit primii oameni care au urcat pe Everest fără tuburi de oxigen. Messner a spus, descriind această aventură, că s-a simţit redus la senzaţia “unui plămân însetat de oxigen care pluteşte peste nori şi munţi”.
22. Cel mai lung lanţ muntos
Pentru a găsi cel mai lung lanţ muntos de pe Pământ va trebui să căutăm în adâncurile oceanului. Denumit Dorsala Atlantică, acest lanţ de vulcani submarini se întinde pe aproximativ 65.000 de kilometri şi are înălţimea medie de 5.500 de metri faţă de fundul oceanului. Pe măsură ce aceşti vulcani erup, lava se solidifică, întreaga Dorsală crescând în dimensiuni.
23. Cea mai mare structură vie
Recifele de corali susţin cea mai mare densitate de specii de faună şi floră dintre toate ecosistemele terestre, fiind urmate la mică distanţă de pădurile tropicale. Formate din mici polipi de corali, recifele reprezintă cele mai mari structuri vii, sau comunităţi de organisme simbionte de pe Pământ, unele dintre ele fiind vizibile din spaţiu, conform NOAA (National Oceanic and Atmospheric Administration).
24. Cel mai adânc loc
Cel mai adânc punct din abisul oceanului planetar se află la 10.916 metri în Groapa Marianelor. Cel mai adânc loc de pe Pământ care nu este acoperit de ocean se află la 2.555 metri sub nivelul mării — Bentley Subglacial Trench din Antarctica — ascuns însă sub gheaţă.
25. Marea aflată sub nivelul mării
Marea Moartă, aflată între Iordania, Israel şi Cisiordania este un lac supersărat aflat la 423 de metri sub nivelul mării.
26. Când lacurile explodează
Nu este de glumă. În Cameron şi la graniţa dintre Rwanda şi Republica Democrată Congo se află trei lacuri mortale: Nyos, Monoun şi Kivu. Toate trei sunt lacuri formate în cratere vulcanice. Magma de dedesubt eliberează imense cantităţi de dioxid de carbon, formându-se straturi de apă suprasaturată în dioxid de carbon pe fundul acestor lacuri. Uneori, aceste acumulări de dioxid de carbon sunt eliberate brusc în atmosferă, rezultatul fiind moartea tuturor animalelor şi oamenilor aflaţi în zonă.
La 21 august 1986, o astfel de erupţie, denumită erupţie limnică, s-a produs la lacul Nyos, eliberând în atmosferă între 100.000 şi 300.000 de tone de dioxid de carbon. Norul de CO2 s-a ridicat în atmosferă cu viteza de 100km/h şi s-a deplasat pe direcţia est-vest ucigând peste 1.700 de oameni şi 3.500 de vite din câteva sate aflate pe o rază de 25 de kilometri.
27. Pierdem apă dulce
Pe măsură ce clima se modifică, gheţarii se retrag şi contribuie la creşterea nivelului oceanului planetar. Zona Arctică din Canada a pierdut, singură, în perioada 2004 — 2009 un volum de apă dulce echivalent cu 75% din Lacul Erie, cel de-al patrulea lac ca mărime dintre Marile Lacuri americane.
28. Măsura dezgheţului
Oamenii îşi lasă amprenta asupra planetei în tot felul de moduri şi forme, care mai de care mai ciudate. Spre exemplu, testele nucleare din anii ’50, au dus la acumularea unor particule de praf radioactiv în atmosferă.
Aceste particule au căzut în cele din urmă pe sol sub formă de precipitaţii (ploi sau ninsori), iar o parte dintre ele au rămas blocate în gheţari unde au lăsat o urmă antropică distinctă. Însă unii dintre aceşti gheţari se topesc atât de rapid încât şi această amprentă dispare.
29. Pe când Planeta Albastră era de culoare … violet
Pământul era de culoare violet, sau mai bine spus viaţa terestră avea această culoare, aşa cum în prezent este verde, susţine Shil DasSarma, microbiolog la Universitatea din Maryland. Primele specii de microorganisme terestre ar fi folosit o altă moleculă, nu clorofila, pentru procesele metabolice, fapt care le-ar fi conferit o tentă violetă.
DasSarma este de părere că prima moleculă sensibilă la lumină din dotarea organismelor terestre a fost retinalul, şi nu clorofila. În prezent, retinalul poate fi găsit în membrana halobacteriilor.
30. Planeta electrică!
Tunetele şi fulgerele dezvăluie latura sălbatică a atmosferei terestre. Un singur fulger poate încălzi aerul din jur până la 30.000 de grade Celsius, făcându-l să se dilate rapid.
Această dilatare rapidă generează o undă de şoc şi zgomotul specific tunetului. În plus, chiar dacă nu aţi mai văzut un fulger de câteva săptămâni, sau poate chiar luni, aceste fenomene sunt foarte frecvente. În fiecare minut pe Pământ se produc aproximativ 6.000 de fulgere.
31. Planeta apelor
Oceanele acoperă aproximativ 70% din suprafaţa Pământului şi cu toate acestea oamenii au explorat abia 5% din această structură terestră dominantă. Din acest motiv se poate spune că avem mai multe cunoştinţe despre Lună decât despre oceanul planetar.
În urmă cu aproximativ 300 de milioane de ani lucrurile stăteau mult mai simplu. Pe Pământ exista un singur supercontinent, Pangea şi o întindere uriaşă de ape, Panthalassa.
32. Pline de bogăţii
Iar aceste nesfârşite întinderi de apă sunt şi pline de bogăţii — ascunzând peste 20 de milioane de tone de aur. Nu vă grăbiţi să porniţi într-o nouă goană după aur. O mare parte din acest metal preţios este diluat în apa mărilor şi oceanelor.
Fiecare litru de apă marină conţine, în medie, 13 miliardimi dintr-un gram de aur. Desigur, există şi aur nedizolvat, în filoane, în rocile de pe fundul mărilor şi oceanelor. Dacă am reuşi cumva să extragem tot aurul marin şi l-am împărţi la întreaga populaţie a planetei, fiecare dintre noi ar fi mai bogat cu puţin peste 4 kilograme de aur.
33. Presărat cu praf de stele
În fiecare zi pe planeta noastră ajung aproximativ 100 de tone de praf cosmic, întâlnite de Terra în drumul ei în jurul Soarelui şi, alături de Soare, în jurul centrului Căii Lactee.
34. La plimbare în jurul Soarelui
Pământul se află la aproximativ 150 de milioane de kilometri distanţă de Soare. Lumina emisă de Soare are nevoie de aproximativ 8 minute şi 19 secunde pentru a ajunge la Pământ. Dacă prin absurd, Soarele ar dispărea în această clipă, nu ne-am da seama decât după mai bine de 8 minute, când am rămâne în întuneric.
35. Originea Lunii
Mulţi cercetători sunt de părere că Luna s-a născut în urma impactului catastrofal dintre Pământ şi un alt obiect cosmic mare, probabil o planetă de dimensiuni apropiate de ale lui Marte, denumită Theia.
După impact, în jurul Pământului s-au format inele asemănătoare celor din jurul lui Saturn, iar din aceste inele de praf şi fragmente de rocă s-a format Luna, care iniţial era la o distanţă mult mai mică faţă de planeta noastră decât este acum.
36. Supercontinetele de odinioară
Continentele de pe Pământ s-au ciocnit periodic, formând supercontinente şi apoi s-au fragmentat din nou, de mai multe ori în istoria de 4,5 miliarde de ani a planetei noastre. Ultimul supercontinent, în ordine cronologică, a fost Pangeea, care a început să se fărâmiţeze în urmă cu aproximativ 200 de milioane de ani, rezultând configuraţia maselor continentale din prezent.
37. Cum se formează munţii
Dinamica plăcilor tectonice se află la originea munţilor. Spre exemplu munţii Himalaya, care se întind pe 2.900 de kilometri, de-a lungul graniţei dintre India şi Tibert, au început să se formeze în urmă cu 40 — 50 de milioane de ani, în urma ciocnirii dintre plăcile tectonice India şi Euroasia.
38. Cel mai activ vulcan
Acest titlu îi revine vulcanului Stromboli, aflat la vest de coastele sudice ale Italiei. Acest vulcan erupe continuu de peste 2.000 de ani, conform U.S. Geological Survey. Exploziile sale spectaculoase i-au atras supranumele de “Farul Mediteranei”.
39. Cea mai puternică erupţie vulcanică
Cea mai puternică erupţie vulcanică înregistrată vreodată s-a produs în aprilie 1815 la Muntele Tambora din Sumbawa, în Indonezia. Această erupţie a fost clasificată cu gradul 7 (sau super-colosală) pe scara VEI (Volcanic Explosivity Index) de la 1 la 8.
Despre această explozie se spune că a fost atât de zgomotoasă încât s-a auzit până pe insula Sumatra, aflată la peste 1.930 de kilometri distanţă. Erupţia a provocat moartea a 71.000 de oameni şi ploi de cenuşă pe multe insule îndepărtate.
40. Zonele de coastă, paradisuri imobiliare ameninţate de încălzirea globală
Aproximativ 60% din populaţia planetei locuieşte la cel mult 100 de kilometri de ţărm, iar trei sferturi din populaţia globală trăieşte la cel mult 150 de kilometri de ţărm. În acest context, creşterea nivelului oceanului planetar din cauza încălzirii globale reprezintă o ameninţare directă pentru marile aglomerări de populaţie din zonele de coastă.
41. Cel mai mare bazin natural
Oceanul Pacific este de departe cel mai mare bazin de pe glob, cu o arie de aproximativ 155 de milioane de kilometri pătraţi. Acest bazin conţine mai mult de jumătate din apa planetei, conform Administraţiei americane pentru Oceane şi Atmosferă (National Oceanic and Atmospheric Administration — NOAA) şi este atât de vast încât toate continentele planetei pot încăpea în el.
42. Uriaşii planetei
Atunci când vine vorba despre cele mai mari fiinţe ne îndreptăm gândul aproape imediat spre elefanţi sau balene. Copacii sequoia General Sherman (Sequoiadendron giganteum) sunt însă cele mai mari fiinţe de pe planetă după volum, trunchiul unui astfel de copac conţinând nu mai puţin de 1.486,6 metri cubi de lemn. Un arbore General Sherman poate ajunge la 84 de metri înălţime şi are o circumferinţă la bază de peste 30 de metri.
43. Cel mai mare organism
Cel mai mare organism de pe planetă ca suprafaţă pe care o ocupă este o ciupercă. Într-un articol publicat în 1992 în revista Nature a fost prezentată lumii întregi Armillaria, sau ciuperca de miere, un organism care se întinde pe suprafaţa de 8.8 km2 în Malheur National Forest din SUA şi are vârsta de peste 2.400 de ani.
44. Cel mai mic mamifer
La celălalt capăt al spectrului mărimilor există numeroase organisme mici şi foarte mici, până la cele unicelulare. Dar să ne oprim la cel mai mic animal cu blană şi cu sânge cald — acesta este liliacul lui Kitti sau liliacul cu nas de porc (Craseonycteris thonglongyai). Această specie de liliac trăieşte în Asia de sud-est. La maturitate un astfel de animal măsoară între 29 şi 33 de milimetri lungime şi cântăreşte doar 2 grame.
45. Cel mai aglomerat oraş
Dacă nu vă plac locurile foarte aglomerate ar trebui să evitaţi Manila. Acest oraş din Filipine are cea mai mare densitate de locuitori din lume. Conform unui recensământ din 2007, nu mai puţin de 1.660.714 oameni trăiau pe o suprafaţă de 38,55 kilometri pătraţi. Prin comparaţie, suprafaţa Bucureştiului este de 228 de kilometri pătraţi şi tot ni se pare că trăim într-un oraş aglomerat.
46. Spaţii deschise
Iubitorii de solitudine ar putea încerca să viziteze Groenlanda. Această ţară insulară se mândreşte cu cea mai mică densitate a populaţiei dintre toate ţările lumii. În 2010, 56.534 de oameni îşi împărţeau o suprafaţă de 2.166.086 kilometri pătraţi, adică o densitate de 0,026 locuitori/km pătrat.
47. Cel mai arid loc
Cel mai arid loc de pe Pământ este deşertul Atacama din Chile şi Peru. În centrul acestui deşert există zone în care nu au fost înregistrate niciodată precipitaţii.
48. Primul explorator care a ajuns la Polul Sud
Și pentru că tot a venit vorba despre deşerturi, primul explorator care a reuşit să traverseze deşertul Antarctic pentru a ajunge la Polul Sud al planetei este norvegianul Roald Amundsen. El şi patru alţi membri ai expediţiei au folosit sănii trase de câini pentru a străbate pustietatea îngheţată.
49. Alte planete Pământ
Conform NASA, există cu siguranţă numeroase alte planete foarte asemănătoare cu a noastră. Astronomii au reuşit să identifice o serie de planete telurice pe orbita unor stele îndepărtate, printre care şi o exoplanetă denumită Kepler 22-b care se află pe orbită în jurul unei stele foarte asemănătoare Soarelui şi la distanţa optimă faţă de această stea pentru ca eventuala apă de la suprafaţa acestei planete să se poată menţine sub formă lichidă — o condiţie considerată esenţială pentru apariţia vieţii.
Telescopul orbital Kepler a făcut posibilă descoperirea a peste 4.600 de potenţiale exoplanete începând cu anul 2009, dintre care 2.326 au fost confirmate. Dintre cele confirmate, 21 se află la distanţa optimă faţă de stelele în jurul cărora gravitează pentru a putea dispune de apă în stare lichidă la suprafaţă.
50. Luminile nordului şi luminile sudului
Aurorele se produc atunci când particule încărcate electric, provenite din Soare sunt canalizate spre Pământ de câmpul magnetic al planetei şi se ciocnesc cu particule din straturile superioare ale atmosferei, din apropierea polilor. Aceste fenomene sunt mai frecvente şi mai puternice în perioada de maxim a ciclului de 11 ani de activitate solară. Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat şi pe alte planete din sistemul solar, precum Jupiter, Saturn, Marte şi Venus.
sursa: howandwhy.ro
