Am citit o poveste recent pe care o voi reda mai jos. Probabil că te va pune puţin pe gânduri, iar acesta este un lucru bun. Pentru că de multe ori ne găsim în situaţia în care tragem concluzii pripite şi ajungem să avem o impresie eronată la adresa celor din jur.
Povestea începe aşa:
Când un bătrân singur pe lume a murit în secţia de geriatrie a unui azil de bătrâni dintr-un oraş australian, se credea că nu mai are nimic de valoare asupra sa.
Mai târziu, atunci când asistentele medicale au făcut un inventar al lucrurilor sale, au descoperit acest poem. Calitatea şi conţinutul său au impresionat atât de tare personalul, încât acesta a făcut copii care au fost distribuite fiecărei asistente din spital.
O asistentă medicală a luat o copie la Melbourne. Singura moştenire lăsată de bătrân omenirii a apărut în ediţiile de Crăciun ale revistelor din ţară, precum şi în numeroase reviste medicale ce tratează teme psihologice sau de sănătate mentală. O prezentare de diapozitive a fost, de asemenea, făcută pe baza acestui simplu poem.
Şi acest om bătrân, care nu avea nimic să lase lumii…este acum autorul acestui „poem anonim” ce zbura pe internet.
Un bătrânel ciudat
Ce vezi, asistentă medicală?…Ce vezi?
La ce te gândeşti…când te uiţi la mine?
Un bătrân ciudat…nu foarte înţelept,
Nesigur de obicei…cu ochii îndepărtaţi?
Care încearcă să evite mâncarea…şi nu-ţi răspunde…
Care nu pare să observe…lucrurile pe care le faci
Când spui cu voce tare…”Aş vrea să încerci!”
Şi totdeauna se pierde…un ciorap sau pantof?
Care, rezistă sau nu…îţi permite să faci cum vrei tu,
Cu îmbăiatul şi masa…o zi lungă să-ţi umple?
Este ceea ce gândeşti?…Este ceea ce vezi?
Apoi deschide ochii, asistentă…tu nu te uiţi la mine.
O să-ţi spun cine sunt…Aşa cum stau încă aici aşa nemişcat,
Aşa cum ascult de porunca ta…cum mănânc la voia ta.
Sunt un mic copil cu 9 fraţi…cu un tată şi-o mamă,
Fraţi şi surori…care se iubesc unul pe altul
Un băiat de şaisprezece ani…cu aripi la picioare
Visând că în curând…va întâlni o iubită.
Un mire la douăzeci de ani…cu inima săltând.
Amintindu-şi jurămintele…pe care a promis să le respecte.
La douăzeci şi cinci…deja am copiii mei, familia mea.
Care au nevoie de mine pentru a se ghida…şi de o casă singură.
Un bărbat de treizeci de ani…cu o femeie superbă,
Legaţi unii de alţii…cu legături care ar trebui să dureze.
La patruzeci de ani, tinerii mei fii…au crescut şi au plecat,
Dar femeia mea este alături de mine…şi, văd eu, nu plânge.
La cincizeci…Nepoţeii pe genunchi,
Din nou, ştim copiii…eu şi iubita mea.
Zile negre m-au năpădit…soţia mea acum a murit.
Mă uit la viitor…mă cutremur de groază.
Sunt acum un om bătrân…şi natura este crudă.
Este o glumă pe care ţi-o face vârsta…te face să pari un prost.
Corpul, se destramă…harul şi vigoarea, pleacă.
Există acum o piatră…unde o dată am avut o inimă.
Dar în interiorul acestei carcase vechi…Un tânăr încă locuieşte,
Şi acum şi, din nou…cu inima-mi întristată
Îmi amintesc de bucurii…Îmi amintesc de durere.
Şi eu iubesc şi trăiesc…viaţa din nou.
Mă gândesc la anii prea puţini…care au trecut prea repede.
Şi accept realitatea…nimic nu poate dura.
Deci, deschide-ţi ochii…deschide-i şi vezi.
Nu este un bătrân ciudat…
Uită-te mai aproape…mă vezi…pe mine!
Aminteşte-ţi acest poem atunci când întâlneşti o persoană în vârstă pe care ai putea-o înlătura fără să te uiţi la tânărul din interior. Toţi vom ajunge într-o zi acolo.
Traducere aproximativă după Phyllis McCormack „Crabbit Old Woman”, adaptat de Dave Griffith, „Too Soon Old”.
sursa:epochtimes-romania.com
