Studiul istoriei oferă de cele mai multe ori surprize ciudate și interesante. Proiecția noastră despre trecut nu e întotdeauna confirmată de documente.
Nu de mult am citit o carte de documente incitantă, cu un studiu scris cu acribie de regretatul academician Florin Constantiniu și istoriograful Adrian Pop: ”Schisma roșie. România și declanșarea conflictului sovieto-iugoslav” (Editura Compania, 2007). Cercetătorii români au studiat arhivele CC ale PCR și ”arhiva” Smolensk preluată de la germani de către americani (copiată la College Park, Maryland) și apoi predată Federației Ruse, care acum sunt din nou ținute la secret.
Dincolo de conflictul ideologic și de putere dintre Stalin și Tito, care a izbucnit în 1948 și s-a acutizat până la moartea dictatorului sovietic, autorii aduc la lumină o propunere interesantă a Moscovei acelor ani. Conflictul Tito – Stalin are rădăcini mult mai vechi decât s-a crezut până acum, încă din 1941, când la conferința comuniștilor iugoslavi de la Zagreb, din 1941, Tito și-a propus să preia puterea în Iugoslavia după război, refuzând frontul popular antifascist propus de Stalin, care să cuprindă elemente burgheze și reinstaurarea regelui Petru la Belgrad. De la început Tito a dorit să profite de vacuum-ul de putere din Iugoslavia după ocupația germană. URSS milita pentru coaliții politice largi, cu elementele burgheze, ca o etapă necesară în instaurarea comunismului.
Stalin era conștient că nu putea fi un radical comunist pe plan internațional când țara era atacată de Germania și Moscova era aliată cu SUA și Marea Britanie în războiul contra lui Hitler. Dimpotrivă, Tito a dorit de la început instaurarea comunismului în Iugoslavia după eliberarea țării de trupele Wehrmachtului. Tito avea și ascendentul moral, că a devenit mareșal pe propriile forțe în lupta crâncenă cu ocupantul german.
În 1945 la întâlnirile bilaterale Stalin îl numea pe Tito cu porecla comunistă de Walter, s-l submineze, nu cu apelativul de ”mareșal”, fapt ce îl înfuria pe tânărul dictator iugoslav. Moscova dorea să-și arate întâietatea în conducerea puterii comuniste, Tito nu dorea subordonarea față de Moscova și rolul conducător al URSS în cauza internațională a comunismului.
Picătura care a umplut paharul conflictului Tito – Stalin a fost propunerea mareșalului iugoslav, după o întâlnire cu liderul bulgar Dimitrov, să facă împreună o federație statală balcanică, care să cuprindă Iugoslavia, Albania, Bulgaria și Gecia, deci o cotrapondere la Moscova. Mai mult, Stalin știa că se înțelese cu Churchill în octombrie 1944 pe un bilețel de hârtie ca Grecia să fie 90 la sută sub influența britanică, deci propunerea lui Tito submina interesele internaționale ale URSS.
Dimitrov după o vizită la Moscova moare subit și suspect, iar Stalin vine cu o replică tăioasă la Tito, care dorea să anexeze pe lângă Trieste din Italia și Banatul românesc, spunându-i că va intra în război cu toți vecinii: România, Ungaria și Albania. Stalin mută Cominformul (un fel de Komintern reînființat cu alt nume), recent înființat într-o localitate obscură din Polonia și care avea sediul la Belgrad, tocmai la București, unde PMR era un aliat fidel Moscovei.
Pentru a contrabalansa marea federație iugoslavo-bulgaro-albaneză, Stalin vine cu o propunere inedită și interesantă. Formarea mai multor federații sub umbrela Moscovei, între state care aveau conflicte istorice. În viziunea comunistă internaționalistă nivelatoare etnic a lui Stalin propunerea părea logică: comuniștii nu sunt naționaliști, deci pot construi state federale în ciuda divergențelor istorice.
Tot Stalin mai avea o vorbă atunci: ”facem comunism de clasă, nu de rasă”, fiind și un atac subtil la comuniștii de origine evreiască, tocmai începuse deriva antisemită a dictatorului de la Moscova. Iată ce a propus Stalin la Moscova, în discuțiile cu Kardelj, Djilas și Dimitrov spre stupoarea comuniștilor ”cominformiști” români, unguri, slovaci, polonezi, sârbi sau cehi, anume formarea a trei federații: iugoslavo-bulgară, în care urma să intre Albania; ungaro-română, care oculta conflictul pe Ardeal și cehoslovaco-poloneză. Mai mult, Stalin a plusat propunând ca cele trei federații să intre în componența URSS în următorul mod: federația cehoslovaco-poloneză în Bielorusia, federația româno-ungară în RSS Ucraina, iar cea iugoslavo-bulgară în RSFS Rusă.
Propunerea lui Stalin pare halucinantă, ca românii și ungurii să fie subordonați Kievului, iar Belgradul direct RSFS Rusă, nu URSS-ului, ca să nu mai spunem că polonezii și cehii deveneau subordonați Minsk-ului. De fapt, Stalin dorea să comprime conflictele teritoriale dintre aceste state: Teschenul, mărul discordiei dintre Polonia și Cehoslovacia, Ardealul dintre România și Ungaria, iar între Bulgaria și Serbia era bătaia pentru Macedonia.
Poate Stalin a dorit să pluseze prin această propunere ireală, ca să blocheze inițiativele lui Tito din Balcani. Cert este că documentele nu ne spun cum au primit comuniștii din estul Europei aceste propuneri ale lui Stalin, ce par halucinante. Imediat a început conflictul deschis și public foarte dur între Stalin și Tito și aceste propuneri au rămas politic ”în aer”.
Posibil ca tăcerea comuniștilor români, unguri, sârbi, polonezi sau bulgari să fi fost o formă suspectă de refuz în fața propunerii lui Stalin. Oricum dictatorul sovietic nu a mai readus în discuție propunerea, pesemne să fi realizat indirect abținerea comuniștilor est-europeni de a face parte cu statele lor din URSS. Mă întreb totuși retoric: capitala acestui stat federal româno-maghiar din anii 1950 ar fi fost la Budapesta sau în Ardeal, la Cluj?
sursa: jurnalulromanesc.at
