foto: meaningfullife.com
Până în sec. al XVIII-lea s-a păstrat convingerea că vitalitatea şi sănătatea omului erau guvernate de cele patru umori. Medicii din vechime considerau că organismul conţine patru fluide vitale, numite umori de la latinescul care defineşte umezeala. Această teorie va influenţa hotărâtor întreaga ştiinţă medicală, iar mai apoi, când umorile au fost asociate tipului de personalitate a apărut o noua ştiinţă numită psihologie. Iată cum împărţeau medicii antici cele patru fluide vitale:
– umoarea roşie a sângelui, care provoacă îmbujorare, febră şi transpiraţie.
– umoarea galbenă a bilei, care pigmentează carnea în culoarea portocalie.
– umoarea albă a mucozităţilor formate în nas şi plămâni şi care era expectorată prin tuse.
– umoarea neagră care se forma în adâncul corpului atrăgând atenţia că organele încep să putrezească şi că se instaurează moartea.
Din vremea lui Hipocrat (secolul 5 îHr), medic grec ale cărui teorii au avut o mare influenţă în antichitate, doctrina celor patru umori a fost considerată adevăr fundamental de generaţii de medici. Această doctrină consta în credinţa că în corpul omenesc se găsesc patru substanţe, numite umori (lat.umor<lichid): flegma, bila neagră, bila galbenă şi sângele.
Boala era considerată semnul unui dezechilibru al acestor patru umori. Se credea că, în funcţie de modul de viaţă, de alimentaţie, de efortul fizic depus, unele umori creşteau ori descreşteau în raport cu altele, ducând la îmbolnăvirea organismului.
Doctrina celor patru umori este strâns legată de teoria celor patru elemente fundamentale prezente în filozofia grecească: pământul, focul, apa şi aerul. Cel care se crede că a fost „inventatorul” acestei concepţii despre arhitectura universului este filozoful sicilian Empedocle (490–430 îHr), cel care în cartea sa, Despre natură, introduce cele patru elemente. Aristotel, în Fizica, reia aceste elemente şi le atribuie caracteristici: aerul este ud şi fierbinte, focul este fierbinte şi uscat, pământul este uscat şi rece, iar apa este rece şi udă.
UMORILE ŞI NAŞTEREA TEMPERAMENTELOR
Cele patru temperamente (după ) Filozoful grec Teofrast (371 – 287 îHr)
Teofrast, în cartea sa Caracterele, este primul care face o clasificare şi o descriere a temperamentelor omului. Clasificarea temperamentelor pornea tocmai de la cele patru umori. Astfel, acei indivizi care au prea mult sânge sunt numiţi sangvinici şi sunt caracterizaţi prin energie, curaj şi voluntariat, aceia care au mai multă bilă galbenă sunt colerici, fiind repezi la mânie, netemperaţi, aceia care au prea multă bilă neagră sunt melancolici, fiind despotici, neliniştiţi, iritabili, iar aceia care au mai multă flegmă sunt dominaţi de pasivitate şi calm şi au fost numiţi flegmatici.
foto: Amigo da Alma
VĂRSAREA SÂNGELUI CA TERAPIE
Hipocrate credea că menstruaţia avea rostul de a diminua umorile în exces la femei, menstruaţia fiind, prin urmare, o cale naturală de reglare a dezechilibrelor interne. Dar bărbaţii nu au menstruaţie! Prin urmare se impunea o altă metodă de a înlătura umorile. Hipocrate nu a fost însă unul dintre practicanţii vărsării de sânge ca mijloc terapeutic, acesta fiind mai degrabă adeptul terapiei prin dietă.
Aelius Galenus (129-200 îHr) este medicul care a impus pentru aproape 2 mii de ani metoda vărsării sângelui ca metodă de vindecare. Pasionat de medicină, Galenus este cel care a descoperit că în fapt venele şi arterele sunt umplute cu sânge, iar nu cu aer cum se credea la acea vreme. Acesta a ajuns să considere că sângele este umoarea dominantă din organism şi că acesta avea nevoie de un control atent.
Deşi în mileniul al doilea doctrina celor patru elemente şi a celor patru umori a intrat în declin, practica vărsării sângelui avea să continue să fie considerată credibilă şi utilă pentru încă mult timp. Pe de altă parte, un „epifenomen” al doctrinei celor patru umori, teoria celor patru temperamente, a avut de asemenea un succes de durată, chiar şi astăzi fiind obişnuiţi să împărţim în patru categorii temperamentale omul, conform teoriei lui Teofrast: sangvinici, colerici, flegmatici şi melancolici.
surse:
