Prima reprezentaţie de acest tip a avut loc în anul 242 î.Hr.În perioada romană, cea mai întâlnită formă de distracţie era participarea la jocurile din arene. Aici, sportivii concurau pentru stăpânii lor, de care se puteau elibera, la un moment dat, dacă aveau un palmares foarte bun.
În tribune avea acces oricine, fapt pentru care, la concursuri, asistau bogaţi şi săraci, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni deopotrivă.
Pentru oamenii de vază ai Romei, spectacolele reprezentau cea mai bună cale de a atrage de partea lor susţinerea plebeilor. Din acest motiv, ei investeau masiv în organizarea unor evenimente de o amploare nemaintâlnită în lumea antică. Cursele de care, luptele cu gladiatori, piesele de teatru sau concertele de muzică se numărau printre cele mai cunoscute forme de divertisment cunoscute de romani.
Unul dintre cele mai apreciate genuri de spectacole din epoca romană era cunoscut sub denumirea de damntatio ad bestias. În cadrul unui astfel de eveniment, coordonat de aşa-numiţii bestiarii, luptătorii din arene erau nevoiţi să se confrunte cu cele mai periculoase animale cunoscute de om la acea vreme.
Prima reprezentaţie de acest tip a avut loc în anul 242 î.Hr., când doi fraţi decid să onoreze memoria tatălui lor, prin organizarea, în cadrul ceremoniei funerare, a unei lupte de sclavi. La circa 60 de ani după aceea, consulul M.Fulvius Nobilior a introdus în luptele din arene animale sălbatice precum leii şi panterele.
În 167 î.Hr. este documentat pentru prima dată fenomenul damnatio ad bestias. Atunci, consulul Lucius Aemilius Paullus Macedonicus a ordonat ca, în cadrul unui eveniment public, toţi dezertorii armatei romane să fie striviţi sub picioarele unor elefanţi.
Conform istoricilor, generalul Iulius Caesar s-a dovedit a fi un adevărat maestru al unor astfel de ceremonii. El s-a aflat printre primii lideri care au înţeles că jocurile din arene pot fi folosite pentru a manipula opinia publică, cu scopul de a inspira teamă, dar şi loialitate celor pe care îi conduceau. De exemplu, Caesar a fost primul general care a organizat lupte între războinicii luaţi prizonieri în timpul războaielor.
Tot el a fost cel care a introdus în arene, pentru prima dată, animale exotice capturate în teritoriile pe care le cucerise. Luptele erau coordonate de adevăraţi specialişti în dresarea animalelor sălbatice. Aceştia erau cunoscuţi sub titulatura de bestiarii.
Cu timpul, spectacolele cu animale exotice au devenit tot mai complexe, dar şi mai brutale. S-a întâmplat, astfel, ca damnatio ad bestias să devină metoda preferată a liderilor romani de a-i executa pe cei care nu li se supuneau. Un caz aparte a fost cel al împăratului Caligula, care a dispus ca toţi prizonierii Romei să fie devoraţi de animale sălbatice în arenele ticsite de spectactori.
Cel mai cunoscut bestiarius din epoca romană a fost Carpophorus, supranumit „Regele bestiilor”. Acesta a fost renumit nu doar pentru faptul că era cel mai bun dresor de animale sălbatice al Romei, ci şi pentru că se lupta în arene cu cele mai periculoase bestii cunoscute la acea vreme. Despre Carpophorus se spunea că era atât de puternic, încât a ucis într-o confruntare un urs, un leu şi un leopard.
Luptele din arenele romane au atins apogeul în timpul domniei împăratului Commodus (180-192 d.Hr.). Acesta a fost recunoscut pentru excentricitatea de care dădea dovadă şi pentru faptul că nu era deloc interesat în a asigura conducerea imperiului. Deşi viaţa personală a împăratului era mai mult decât cunoscută publicului (se spunea la acea vreme că avea un harem compus din 300 de fete şi 300 de băieţi), el nu ezita să ofere noi motive inamicilor săi de a-i compromite statutul.
Probabil cele mai cunoscute apariţii în public a lui Commodus erau cele în care se afişa asemenea unui gladiator. Împăratul se compara cu eroul Hercules, fapt pentru care lupta, cel mai adesea, doar în piei de leu (uneori se întâmpla să apară complet dezbrăcat). În unele spectacole, dădea ordin să fie recunoscut ca bestiarius şi să lupte împotriva animalelor în arene. Mai mult decât atât, se întâmpla să ucidă bestiarii consideraţi rivali.
La sfârşitul secolului al III-lea d.Hr., Imperiul Roman începea să decadă şi odată cu acesta şi importanţa competiţiilor din arene. Chiar şi aşa, liderii de la Roma au continuat să organizeze spectacole sângeroase, dar, de data aceasta, victimele alese erau cetăţenii care adoptaseră religia creştină. Ceea ce nu ştiau împăraţii din acea perioadă era faptul că adepţii acestui cult interzis aveau să devină primii martiri ai credinţei în Dumnezeu.
Sursa: descopera.ro
