Statuia lui Petru I din Petersburg, denumită de obicei „Călăreţul de aramă”, poate servi drept exemplu al modului în care o operă de artă înţeleasă şi mitologizată devine un simbol.
„Călăreţul de aramă”, ridicat în perioada domniei Ecaterinei a II-a, a început să fie perceput de către locuitorii oraşului, la relativ scurt timp după aceea, ca o fiinţă. Legende despre capacitatea statuii de a se deplasa sunt reflectate şi în poemul lui Puşkin, Călăreţul de aramă.
Evgheni, eroul poemului, supravieţuind unor inundaţii cumplite şi morţii iubitei, ajunge în dreptul statuii lui Petru I, când, „deodată / Fugi năuc. I s-a părut / Că faţa ţarului temut, / O clipă-aprinsă de mînie / S-a-ntors încet spre el”. Această viziune l-a zdruncinat pe Evgheni cel nebun, iar de atunci acestuia i se părea mereu că este urmărit de „Călăreţul de aramă”.
Diverse legende mistice învăluiau statuia în mister încă din momentul creaţiei acesteia; în memoriile sale, Pavel I relatează că îi apărea fantoma lui Petru I, indicându-i locul unde urma să fie instalat monumentul care avea să-i fie dedicat (chiar dacă Pavel nu a participat la elaborarea proiectului şi nici măcar nu se afla la vremea respectivă la Petersburg, monumentul a fost ridicat exact în locul indicat de fantomă).
Operele literare inspirate şi compuse în Petersburg, precum şi texte folclorice descriu monumentul ca pe un “genius loci” (spiritul locului) al Petersburgului. În 1812, când capitala din nordul Rusiei aştepta invazia lui Napoleon, s-a discutat problema evacuării monumentului în gubernia Vologda.
Tot atunci au apărut zvonuri conform cărora un oarecare căpitan Baturin avusese o viziune în care „Călăreţul de aramă” promisese să apere oraşul, spunând: „Cât timp sunt pe locul meu, oraşul meu nu are de ce să se teamă!”. Căpitanul Baturin i-a comunicat suveranului despre visul său, iar acesta, la rândul său, l-a considerat un semn şi nu a scos monumentul în afara Petersburgului.
S-a constatat că figura masivă a suveranului sculptat mai avea nevoie de un al treilea punct de sprijin şi atunci, cu acordul împărătesei, sculptorul Maurice Falconet a introdus în compoziţie un şarpe. Astfel, „Călăreţul de aramă” a căpătat trăsăturile unui zeu aflat în luptă cu zmeul şi stăpân al tunetului. Această trăsătură este amplificată şi de faptul că sculptura este instalată pe o „piatră a tunetului”, o stâncă naturală adusă din împrejurimile Petersburgului.
Trebuie remarcat faptul că, printr-o întâmplare, monumentul lui Falconet a continuat o îndelungată tradiţie: oraşele care aveau rolul de capitale ale slavilor de răsărit îşi alegeau întotdeauna ca simbol un zeu în luptă cu zmeul. Astfel, cneazul Vladimir, având în vedere dezvoltarea Rusiei Kievene şi transformarea acesteia într-un imperiu, l-a ales pe Perun (luptător cu zmeul şi stăpân al tunetului) ca zeu suprem al panteonului de la Kiev.
Cnejii de Moscova au ales ca simbol al oraşului un „călăreţ” care se luptă cu balaurul. „Călăreţul de aramă” care striveşte şarpele a devenit blazonul noii capitale – Sankt Petersburg. Tradiţia slavă de răsărit reprezintă o parte integrantă a unei tradiţii răspândite în întreaga Europă, imaginea călăreţului în luptă cu balaurul (de regulă, Sf Gheorghe) fiind frecvent folosită pe continentul european ca simbol al puterii statale.
sursa: lovendal.ro
