În timp ce ionienii, aheii, dorienii (- emigraţi din sudul României -), etruscii, romanii şi celelalte popoare italice (- plecaţi tot din România; tracii troieni ajunşi in Latium după un periplu prin Asia Mică -) sunt venite de undeva, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.
Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş spunea: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial.
Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.”
În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles .
Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.
Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.
Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achilles) şi se vărsa în Marea Sarmantică, peste care s-a format Bărăganul de astăzi şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În aceea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”.
În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare montane ale celor două bazine hidrografice, s-a produs fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”.
Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achylles”.
Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră.
Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea.
A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.
Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea, de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii.
Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.
Probabil veţi gândi că autorul acestor rânduri, bate câmpii, implicit şi eu, pentru că am postat şi deci îmi asum acest articol.
Dar lucrurile nu sunt aşa, în sensul că pentru cele spuse de autor există dovezi în afără de aceasta, a existentei celor doua râuri Donaris şi Istros, care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi, neântrerupt din Polonia până în Balcani, acest fapt generând câte o mare de fiecare parte a acelor munţi.
La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor ce au venit în Scytia să fure lâna de aur a regelui Aiete. După ce răpesc lâna de aur, Argonauţii voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare; văzând asta, pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului, îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile până ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică) şi spre Grecia.
Şi această legendă face referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, din care unul curgea spre răsărit, iar celălalt spre sud.
Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii înainte de formarea Dunării actuale, este încă o dovadă că aceştia sunt originari din nordul Dunării.
O altă dovadă a păstrării memoriei celor doua râuri separate, este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătându-i “Marea de lângă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi.
Această mare de lângă cetatea munţilor nu corespunde decât unei zone , anume cetăţii naturale, numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică sau Marea Sarmantică ce acoperea Bărăganul, de aici venind numele Okeanos Potamos, adică Fluviul Ocean atribuit Dunării de greci.
Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri, pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtaria cu scrierea lor, cu credinţele lor, cu obiceiurile şi legendele lor.
Paul Lazăr Tonciulescu a găsit aproape 100 de cuvinte comune între română şi sumeriana; Sumeria în Asia şi Simeria în România.
În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească câmpiile, să producă cutremure şi furtuni; acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe câmpiile acestei tării.
În “Dacia Preistorică” aflăm următoarele:
“Dar slujba nu mi-i face
Eu trăsnetului şi fulgerului te-oi da
În Caraiman ăl mare pe Divan”
“Pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un munte numit Căliman. Sub acest munte, un vîrf mai puţin înalt portă la poporul român numele de “Scaunul Domnului”, er în limba Secuilor “Istenszeke”, adică “Scaunul lui Dumnedeu”.”
Această legendă a uriaşului Caraiman probează existenţa altor legende care vorbesc despre timpurile când ţara noastră era acoperită de o mare. –
Numai această conştiinţă a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare .
Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit.
Iată,deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui Achylles şi Fântânile lui Achylles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie.
Toate acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.
