Când ai maşină scumpă, lucruri frumoase, o casă luxoasă şi alte asemenea bunuri ce te plasează pe un statut social mai înalt, începi să simţi că parcă ai preţui mai mult şi că te ridici cu un nivel mai sus faţă de cei care nu au toate acestea. Te uiţi la vecinul care are o maşină mult mai ieftină şi îţi spui: aceasta se petrece pentru că sunt mai grozav şi câştig mai bine. De aceea el este sărăntoc, dar eu sunt bogat.
Te gândeşti că vecinul crede despre tine că eşti cool, fiindcă ai maşină scumpă. Şi acest gând te încălzeşte şi te face să te ridici în propriii ochi. Te simţi important atunci când treci pe lângă vecin, sau când treci printr-o intersecţie unde sunt maşini mai ieftine decât a ta.
Dacă vecinul are o maşină mai luxoasă decât a ta, aceasta îţi scade aprecierea de sine, dat fiind faptul că vecinul, în ochii tăi, este înaintea ta. Şi când ai ocazia, încerci să-ţi reiei întâietatea… şi asta nu doar în privinţa maşinilor. Aşa va fi la nesfârşit. Şi aprecierea de sine ba va scădea, ba va creşte.
Dacă acestea-ţi sunt criteriile, de ele depinde cât de fericit eşti.
Charles de Montesquieu, filozof şi scriitor francez, a spus odată: „Dacă noi pur şi simplu am vrea să fim fericiţi, să atingem fericirea ar fi uşor, dar noi vrem să fim mai fericiţi decât ceilalţi oameni, dar asta practic este imposibil, fiindcă nouă mereu ni se pare că ceilalţi sunt mai fericiţi decât noi.”
În goana după fericirea artificială oamenii ajung să se comporte asemeni unor drogaţi, căutând cu înfrigurare să îşi menţină cu orice preţ valoarea proprie prin comparație cu ceilalţi. Ei îşi cumpără telefon nou, își schimbă maşina, îşi cumpără o pereche de pantaloni noi sau mobilă scumpă în casă, pentru cazul în care cei din jur vor veni în vizită. Dar cum toate acestea costă scump, oamenii împătimiţi intră în datorii.
Dacă există ceva care nu concordă cu statutul afișat, ei fac tot posibilul să ascundă acel aspect. Viaţa unor asemenea oameni se preface în minciună. Ei nu îi mint doar pe ceilalţi, ci, în principal, se mint pe ei înşişi. Ei sunt siguri că aparţin poziţiei sociale pe care o imită şi ignoră faptul că acel statut este bazat pe datorii, pe care toată viaţa vor trebui să le plătească.
Ajunși într-un moment al vieţii când băncile nu le mai acordă credite, izvorul lor de veselie şi fericire superficială seacă, și cad într-o depresie profundă. Atunci ei încep să învinovăţească pentru situația deplorabilă în care se află băncile, guvernarea, viaţa grea şi angajatorul care nu le mai plăteşte acelaşi salariu. Singurul om pe care nu îl învinovăţesc este însă chiar propria persoană – ei înșiși. Tot ce şi-au dorit a fost doar pentru a fi la fel „ca ceilalţi” şi pentru a nu pierde anii importanţi din viaţă, căutând să ia totul – după standardele superficiale ale societății – de la viaţă. Oare ar putea ei fi consideraţi vinovaţi pentru situaţia lor economică jalnică?
Să încheiem cu spusele lui Henry Ford:
„Nu am de ce să mă cazez la un hotel scump, pentru că nu văd sensul să plătesc suplimentar, pentru lucruri inutile, de care nu am nevoie. Oriunde aş poposi, eu sunt Henry Ford. Nu văd diferenţa în hoteluri, căci şi în cel mai ieftin hotel poţi să te odihneşti la fel de bine ca în cel mai scump hotel. Şi acest palton – da, aveţi dreptate, l-a purtat tatăl meu, dar asta nu are nicio importanţă, căci şi în acest palton eu sunt Henry Ford. Fiul meu este încă tânăr şi fără experienţă, de aceea îi este frică de ceea ce vor crede oamenii dacă el se va caza într-un hotel ieftin. Pe mine nu mă preocupă părerea celorlalţi oameni, fiindcă îmi cunosc adevărata valoare. Şi miliardar am devenit pentru că ştiu să număr banii şi fac diferenţa dintre valorile adevărate şi cele false.”
sursa: exclusivenews.ro
