foto: diez.md
“Până la venirea sovieticilor, oamenii trăiau în sat aşa cum apucaseră din bătrâni: frumos şi liniştit. Cea mai mare bogăţie era pământul – nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame şi după cum muncea aşa trăia.
Şi oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belşug de grâu, porumb, fasole, ouă, brânză, lapte şi dulceţuri. Şi-atât erau de îndestulaţi, încât, în Sâmbăta Morţilor, când venea vremea să dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveai cui da, că toţi trăiau bine.
Oamenii se temeau de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsa de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine. Iar de se şi întâmpla să fie vreo gâlceava şi să zică vreunul, de pildă, “iată, bostanul tău a trecut pe hatul meu şi de-acum e bostanul meu”, atunci îndată nevestele sau cineva din vecini aducea preotul şi-i împacă imediat. Îşi cereau iertare unul de la altul, că ştiau că-i păcat să ţii mânie asupra fratelui şi că, de nu vei ierta aproapelui, nici tu nu vei fi iertat.
La biserica venea tot satul. Rar care nu veneau, şi încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoţie, beţie sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta, era lucru rar. Acela era ruşinea satului şi toţi îl ştiau.
(…)
Sărbătorile erau sfinte. Oamenii pregăteau de cu seară totul, ca a două zi să nu mai lucreze nimic, să nu taie, să nu gătească. Singura treabă îngăduită era să adape vitele şi să le hrănească. De cum începea vecernia, gata, la rugăciune şi altceva nimic!
Cuvântul bătrânilor avea mare greutate în casă. Cei tineri mergeau să le ceară sfat la tot lucrul: cum să are, cum să semene, ce să facă. Cine nu avea bătrân în casă mergea la vecin să caute. Aşa erau educaţi tinerii, că, dacă trăieşti în casă cu bătrânii, chiar de nu-ţi place totdeauna, trebuie să-i respecţi şi să-i asculţi. Şi fiecare avea rostul lui. (…)
Despărţirea era o raritate, când de-acuma unul nu mai putea răbda şi pleca de acasă. În rest, strădania era să-i împace. Primii săreau părinţii: «Ne faci de râs! Cum o să mai trăim după asta? Ce, suntem ţigani?» Şi îi sfătuiau să afle calea de mijloc, să mai ierte unul, să mai lase altul şi aşa să se împace.
În scurt, oamenii trăiau cu înţelepciune şi aveau toată îndestularea”
(Margareta Cemârtan Spânu, Pasărea fără aripi, în cartea de mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, seria “Să nu ne răzbunaţi”, coordonată de monaul Moise)
sursa: irinamonica.wordpress.com
