Din vremea comunistă datează și o altă legendă cu umor negru, numită ”legenda mortului din tren”. Pentru că transportul morților era o problemă (mai exact, era ilegal, spun anumite versiuni, în vreme ce altele susțin că normele sanitare impuse erau cam scumpe pentru buzunarul poporului), existau indivizi ”specializați” în așa ceva pe la sfârșitul anilor ’80.
Metoda aleasă era simplă, deși macabră: cumpărau două bilete de tren, clasa I și mergeau cu mortul până la gara de destinație. Șmecheria era că stropeau din belșug cu alcool hainele și părul celui decedat, ca să pară doar că e beat-mort și să nu dea de bănuit (mai ales pe rute mai lungi).
Și așa s-au născut legendele. Cea mai vehiculată dintre ele spune cum doi asemenea cărăuși din București aveau de dus un cadavru până la Baia-Mare. După metoda descrisă, i-au luat bilet, i-au pus pălărie în cap, l-au înfofolit bine, l-au stropit cu alcool, l-au urcat în accelerat (la Gara de Nord) vorbind între ei, chipurile, despre ”cât de tare îi place alcoolul lui tataie”, i-au mai ținut de vorbă pe controlorii de bilete, ce mai, treaba părea ca și făcută! În compartiment mai era un cuplu de tineri, care își vedeau de treaba lor.
După câteva ore de mers, cărăușii noștri erau însetați rău, așa că i-au rugat pe tineri să mai dea un ochi și la ”tataie cel băut” și au fugit în vagonul-restaurant, să se cinstească. La o zdruncinătură mai puternică a trenului, bietul ”bețiv” s-a dezechilibrat și a căzut peste fata de pe bancheta din față.
Prietenul ei l-a mustrat pe om, l-a ridicat și l-a pus la locul lui. Însă legenda zice că situația s-ar fi repetat de câteva ori (drumul prin munți, frâne bruște ale trenului), până când tânărul, enervat, l-a împins ceva mai tare pe ”tataie”, care a ajuns să dea cu capul de geam și să cadă lat pe podea. Speriați, tinerii au crezut că ei l-au omorât (văzând că omul nu are puls și e livid la față), așa că l-au aruncat de la fereastra vagonului, din mersul trenului.
Ceva mai târziu, când cei doi cărăuși s-au întors și au întrebat unde e ”tataie”, tinerii le-au spus că acesta a coborât la stația de dinainte. Replica unuia dintre cărăuși a fost că: ”Asta nu se putea întâmpla, că omul e mort de joi!”. Legenda mai consemnează faptul că bietul tânăr a fost arestat, judecat și condamnat, fiind, se pare, singurul român care a făcut pușcărie pentru că a omorât un om deja mort.
O altă poveste din colecția urbană românească din perioada comunistă este despre o familie mai nevoiașă (localizată în Pașcani), cu un văr în America, stabilit acolo după ani de marină. Omul le tot trimitea rudelor din țară pachete cu diverse – biscuiți, ciocolată, cafea ness, bomboane, dar și diverse alte mărunțișuri.
Borcanul de ness cu surprize
Cu fiecare pachet, trimitea și câte o scrisoare, dar care, luată la puricat de autorități, ajungea și cu câteva săptămâni după sosirea pachetului. Într-o bună zi, în pachetul deja tradițional oamenii au găsit un borcan mare de tot de cafea ness, mai mare decât cele cu care erau obișnuiți.
După vreo două luni (ness-ul se terminase între timp), a ajuns și scrisoarea aferentă pachetului, în care nepoții din America le spuneau că vărul marinar a murit și că, deoarece dorința lui fusese să fie incinerat, iar cenușa lui îngropată în pământul natal, au pus această cenușă în borcanul mare de ness, ca să nu dea de bănuit autorităților române.
Legendele urbane nu au vârstă, spațiul lor se schimbă mereu, li se mai adaugă noi amănunte, pentru a fi în pas cu vremurile, inspiră filme, creează fobii, dar de murit nu mor niciodată.
sursa: totb.ro
