Când creştinii au vrut în Evul Mediu să recucerească Pământul Sfânt, s-au lovit de o rezistenţă de oţel – săbiile sarazinilor atât de tăioase încât spintecau un cruciat cu mare uşurinţă.
Lamele erau fabricate din oţel de Damasc, metal bogat în carbon ale cărui proprietăţi extraordinare rămân de neegalat, metalurgiştii nereuşind să-i descopere secretul.
Oţelul de Damasc a fost denumit astfel pentru că europenii au aflat de el pentru prima dată în Siria. De fapt, acest oţel extraordinar a fost fabricat în India, unde era numit wootz, vândut în Persia, Turcia şi Rusia, unde era folosit la fabricarea armelor. Cele mai bune lame – dintre care şi cele folosite împotriva cruciaţilor – se pare că au fost fabricate în Persia. Dar nu este imposibil ca originile metalului să dateze dinaintea cruciadelor cu aproximativ o mie trei sute de ani, oţelul de Damasc putând fi descoperit chiar de Alexandru cel Mare în timpul campaniilor sale de cucerire.
Tehnica de fabricaţie s-a pierdut către mijlocul secolului al XIX-lea, o dată cu apariţia şi răspândirea armelor de foc. Astfel că, în prezent, oamenilor de ştiinţă nu le-a rămas decât să eşafodeze ipoteze peste ipoteze şi să continue să se întrebe cum era tratat oţelul. Unica lor certitudine este că fierarii din acele timpuri ştiau să fabrice un aliaj de fier şi cărbune care-i dădeau metalului rezistenţă. Lamele erau vestite nu numai pentru soliditatea lor, ci şi pentru frumuseţe. în cursul procesului de fabricaţie wootz, cărbunele era separat de fier, de unde efectul de arabescuri specifice ţesăturilor de Damasc.
Conform documentelor datând din perioadele îndepărtate ale Antichităţii, se pare că cel mai surprinzător este modalitatea înmuierii metalului. Un text din Asia Mică menţionează, spre exemplu, că lama era înfiptă în corpul unui sclav musculos pentru ca forţa acestuia să fie transmisă săbiei.
sursa: exclusivenews.ro
