Dac -Arcul lui Constantin
Muzeele Romei sunt pline de statui neștiute de daci. Înfățișarea lor reprezintă, însă, un mister. Învinșii au figuri de învingători și decorează cele mai importante monumente romane.
Admirați de zeci de mii de vizitatori, dar uitați total de urmașii lor din Carpați, dacii din Vatican și de pe Arcul lui Constantin ii lasă repetenți pe istoricii noștri.
Întâlnire de taină:DACII DIN VATICAN
Puțini sunt acei ce știu ca în muzeele lumii există un număr mare de statui, busturi și capete reprezentând daci. O primă inventariere a acestor opere de artă a fost făcută în 1946 și număra 26 de piese.
O a doua numărătoare, făcută în 1980, a crescut numărul acestora la 40. In sfârșit, o teză de doctorat, dedicată recent acestui subiect, de către un specialist în istoria artei, Leonard Velcescu, strânge laolaltă peste o suta de astfel de reprezentări de daci, iar numărul lor este cu siguranță mai mare.
Cele mai multe dintre aceste lucrări sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar până la trei metri, capetele și busturile sunt colosale.
Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atât de multă atenție din partea artiștilor plastici, iar Columna lui Traian, operă genială, care a revoluționat arta romană, este un argument în plus în acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului în Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost făcute la comanda împăratului învingător, special pentru a-i împodobi forul.
Toate sunt însoțite de eticheta „prizonier dac”. Sunt daci cu priviri semețe, dar cu o atitudine liniștită, fie tineri, fie mai bătrâni, fie nobili, fie daci de rând. In galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se află un astfel de bust de nobil dac, ce depășește trei metri, cu tot cu soclu, dăltuit în marmură frigiană violacee cu vinișoare. Turiștii de toate neamurile se opresc impresionați și se fotografiază lângă sculptura cu numărul de inventar 1697, fără să știe al cui chip și suflet este închis în marmura prețioasă.
Trei capete colosale de daci, deosebit de expresive, deși cu privirile șterse de trecerea timpului, se află în același muzeu, în sala Braccio Nuovo, galerie rareori accesibilă publicului. Am găsit-o închisă, dar la o simplă privire prin sticla dușmănoasă care ne despărțea, am zărit chipurile inconfundabile ale dacilor, dominând intrarea în încăpere.
Cum nu puteam rata o întâlnire atât de tulburătoare cu istoria, am obținut permisiunea specială de a vizita sala a doua zi, sub supravegherea unui jandarm. Am lăsat repede în urma atâtea minuni tentante ale artei adăpostite la Braccio Nuovo, începând cu mozaicurile prețioase, vechi de două mii de ani, care îmi furau ecoul pașilor, și până la colosala statuie a fluviului Nil personificat, și am alergat, printre zei decadenți, amazoane rănite și împărați romani, spre întâlnirea cu cei trei daci.
Pe partea dreaptă a salii, la numărul 9, se află un comatus, dac de rând în floarea vârstei, cu plete bogate, ușor ondulate, și barba scurtă. In comparație cu el, capetele de romani din stânga și din dreapta sa sunt de două ori mai mici. Tot pe partea dreaptă, parcă urmărindu-i din ochi pe daci, se află un bust al împăratului Traian.
Turul salii continuă pe partea stângă unde, aproape de ieșire și oarecum față în față cu cel dintâi cap de dac, se află și celelalte două. Un tânăr comatus poartă numărul de ordine 115 și inscripția „Captivus Dacus” (Dac prizonier). Are barba foarte scurtă, părul tăiat pe frunte, buzele întredeschise și aceeași atitudine mandră, dar calmă.
In sfârșit, la numărul 124, se află un tarabostes (nobil), cu binecunoscuta căciulă. Este mai în vârstă decât ceilalți doi, barba stufoasă ii este elegant aranjată, are părul tuns scurt la spate și fruntea ușor încruntată. Privirea ii este dreaptă, pomeții ușor proeminenți, întreaga înfățișare denotă inteligentă și hotărâre. Despre acest chip s-a spus, de multă vreme, ca ar fi al însuși marelui rege Decebal.
La ușa sălii, turiștii protestează: vor și ei înăuntru. Sunt singură, privilegiată, în imensitatea salii, fată în fată cu chipurile atât de vii, atât de adevărate, ale unor daci de seamă. Pașii carabinierului se apropie, anunțându-mi sfârșitul întâlnirii. Ii mai privesc în ochi încă o dată pe cei trei daci. In tăcerea Vaticanului, aproape că ii aud murmurând, cu buzele întredeschise, o rugăciune.
Calea Triumfului: DACII DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN:
In luna februarie, la orele opt ale dimineții, Roma încă nu este inundată de turiști. Aproape de Colosseum, pe drumul pe care împărații romani își desfășurau procesiunile triumfale, se află cel mai mare arc de triumf din Roma, rămas în picioare din antichitate. Este Arcul lui Constantin, ridicat de senat în cinstea acestuia după victoria sa de la podul Milvius, împotriva lui Maxentiu.
Evenimentul se întâmpla la începutul secolului al IV-lea al erei creștine. Patru dintre basoreliefurile de pe acest arc înfățișează scene de lupta dintre daci și romani. Trecuseră deja două secole de la aceste lupte, dar ele, se pare, mai dăinuiau în memoria romanilor.
Se consideră că aceste basoreliefuri făceau parte, inițial, dintr-un monument al lui Traian, apoi au fost refolosite la monumentul lui Constantin. Capul lui Traian din aceste scene a fost înlocuit cu cel al lui Constantin, dar dacii nu au putut fi înlocuiți. Dar, fapt și mai tulburător, pe cele opt coloane corintice cu care este ornat arcul, patru pe o parte și patru pe cealaltă parte, se afla opt statui colosale de daci.
Aceste statui impresionante străjuiesc arcul la o înălțime de aproape 25 de metri. Patru dintre ele reprezinta nobili daci, iar celelalte patru, oameni de rând, fără căciuli. Cu toții au o atitudine demna, au capetele ușor aplecate și mâinile împreunate. Au bărbi falnice, pletele le flutura liber sau se scurg de sub căciuli. Mantiile, ornate cu franjuri pe margini, sunt prinse pe un umăr și le ajung pana la călcâie. Pantalonii sunt strânși la glezne, în picioare au opinci.
Arcul lui Constantin cu cele opt statui colosale de daci, așezate deasupra coloanelor:
Privind în sus, către ei, ai impresia ca se uită la tine cu blândețe și înțelegere, dar în același timp, scrutează zarea, pană dincolo de mări și țări, în Dacia lor. Statuile provin, cu siguranță, tot din Forul lui Traian.
Fie împodobeau arcul lui Traian, fie alte monumente din acest for. Dar ce cauta niște statui de daci, pe un monument ridicat la două secole după epoca lui Traian? Reprezentau oare dacii modelul de dușman greu de înfrânt, devenit un simbol, un stereotip? Sau figurile pline de demnitate și ințelepciune ale celor opt daci glorificau, din contră, măreția împăratului triumfător? Indiferent de răspuns, dacii din Roma par învingători, nu învinși.
Turiștii încep să umple Colosseum-ul, cei mai mulți ignorând frumusețea statuilor de pe arcul de triumf. Mă alătur lor, fără să pot fi impresionată prea tare de acest imens amfiteatru, în care a curs atât de mult sânge, s-au ucis atâtea animale și atâția oameni. Colosseum-ul este, pentru mine, cel mai bun loc pentru a admira, de la înălțime, chipurile scăldate de eternitate ale dacilor de pe Arcul lui Constantin.
Un bust enorm, probabil, cândva, statuie întreagă, se află la Muzeul Borghese: un tânăr dac, cu ambele mâini lipsă si cu fata zdrobită.
Dacilor din muzee le mai zâmbește câte un turist grăbit, iar blitz-ul vreunui aparat de fotografiat le mai amintește poate, vag, de scânteierile sabiei curbate, în ultima lor luptă de apărare a Sarmisegetuzei.
